Daniel Săuca
Mă întorc la rânduri mai vechi, apărute la rubrica de față. Afirm și în 2026 că sărbătorile sunt sau ar merita să fie mai ales un prilej de întărire a credinței. Ori de redescoperire a ei. Din păcate, sunt tot mai rare situațiile, cazurile, întâmplările revelatoare în acest sens. Credința, iubirea, înțelegerea, liniștea, pacea și câte alte „cuvinte-cheie” legate de sărbătorile creștine au fost înlocuite cu altele ce țin doar de latura materială, trupească a existenței. Și dacă ar fi numai atât: știrile despre atentate cu morți de Paști ori de Crăciun au ajuns „banale”. Cum poți, totuși, să ucizi în numele credinței? Sau să scuipi, tot în numele credinței… Zăpăceala nu e numai la noi, dar parcă pe fostele plaiuri mioritice ne întrecem „în draci”: cum să fim mai răi, cum să fim mai violenți, cum să ne batem joc de alții, cum să nu respectăm credința, opțiunile celuilalt. Ipocrizia planetară la noi se manifestă și prin euroscepticism (chiar dacă, de fațadă, suntem strașnici europeni), prin băgarea în seamă aproape pentru orice (facebook-ul de pildă a dezvăluit atâta omnisciență…), fariseism, lene (zile libere, cât mai multe zile libere, pensionări la 40 de ani etc.), naționalism agresiv, patriotism doar pentru a smulge lacrimi de la babe. Sărbătorile sunt sau ar merita să fie mai ales un prilej de întărire a credinței, de reflecție asupra marii creații, a destinului uman. Nu e așa, din păcate, pentru prea mulți: pregătirea e doar pentru poftele trupului, și nu pentru minte și suflet. Se înjură în pregătirea sărbătorilor mai abitir decât la meciurile de fotbal, sunt cozi la magazine parcă pentru sfârșitul lumii. Sărbătoarea nu e „trecere” (la o stare mai înaltă, de la moarte la înviere, de la cuvântul rostit la cuvântul întrupat) ci doar „petrecere” (în aceeași stare). Poate vor veni vremuri mai bune, mai puțin interesante… Poate. Până atunci, să zicem și noi: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”. E ceea ce contează esențial!