Cornel Codiţă
Despre carul învăţămîntului din România este vorba şi de această dată. Cît despre măciuci, ele vin ca de obicei de la neobosiţii apostoli ai reformelor fără de sfîrşit, fără cap şi fără coadă, dar cu devastatoare consecinţe asupra zestrei cognitiv-educaţionale pe care sistemul mai este capabil să o transfere de la o generaţie la alta umblătorilor prin şcoli şi universităţi. Astăzi, despre marea găselniţă a studiilor universitare de doi ani. Da, aţi citit bine 2, adică D…O…I, doi, roman II dacă n-aţi priceput din prima. E ultimul strigăt prin Europa „este o tendinţă europeană” ne asigură doamna ministru şi în plus „marile companii au solicitat asta, în special IT”. Ca să ne spulbere orice neavenite suspiciuni şi urme de neîncredere suntem asiguraţi, ideea apare ca soluţie pentru criza de specialişti de pe piaţa muncii!!! Păi, cine mai poate să se pună contra dacă marile companii, piaţa muncii şi Europa şi-au dat mîna? Iaca, se găsi subsemnatul. Desigur, un fel de Sandu Napoilă ultra-retrogradul, coborît din paginile lui Alexandri în vremurile tulburi ale zilelor de azi!
La urma urmei şi dincolo de orice motive de gîlceavă, întrebarea cheie este: de cîţi ani să fie nevoie pentru a „justifica” o diplomă universitară? Răspunsul este cum nu se poate mai simplu: de cîţi are chef ministrul de resort, adică de la învăţămînt. Iar pe urma lui, de cîţi aprobă prin lege parlamentarii sfertodocţi care ridică mîna la orice le dictează partidul să voteze, că de aia sunt în Parlament, să reprezinte poporul! „Cîţi vrea muşchii lor, atîţia e!” Adevărul, destul de trist, este că numărul de ani dedicat studiilor universitare, prin tradiţie şi cam peste tot în spaţiul educaţional global, patru, uneori şi doar pentru unele specializări cinci şi rareori şase este mai mult o convenţie larg acceptată ca „raţională” decît rezultatul cine ştie căror cercetări şi întemeieri pedagogice bine adîncite. Iar această durată a fost dictată în primul rînd şi mai mult decît orice de considerente financiare şi nicidecum de unele care ţin de „logica” şi cerinţele proceselor cognitive şi profesional formative. Cum învăţămîntul este finanţat de la bugetele de stat, în cea mai mare parte şi mai peste tot, statul constată mai mereu că nu are bani cîţi trebuie pentru distracţia asta şi, deci, nu o poate prelungi prea mult. Nimeni nu ştie pe ce se bazează soluţia aplicată în mai toate universităţile din lume, anume aceea care pretinde că pentru formarea universitară a unui inginer de mine este nevoie de toţi atîţia ani ca şi pentru formarea unui inginer de poduri, ori a unui inginer chimist. Ori, că pentru formarea unui medic este musai nevoie de doi ani în plus faţă de bugetul de timp necesar formării unui fizician atomist, ori a unui matematician. Adevărul este că această uniformizare nu face altceva decît să ascundă, ceea ce vede apoi toată lumea cu ochii deschişi, anume că, după ce absolvenţii universităţilor şi politehnicilor îşi iau diploma de la secretariatul instituţiei cu pricina, ei nu sunt nici ingineri, nici medici, nici fizicieni şi, desigur, nici matematicieni. Sunt doar absolvenţi ai unui ciclu de pregătire universitară dintre care doar unii, nu mai mult de 10-15%, vor avea şansa, vor avea resursele şi condiţiile necesare pentru a deveni profesionişti ai domeniului în care şi-au obţinut licenţa. Restul, adică marea majoritate, vor pluti în zona „semi-profesioniştilor” sau sferto-profesioniştilor, vor migra către zone ocupaţionale „similare sau asimilate” ori mai rău. Vreo 10% dintre ei vor ajunge chiar rău de tot, adică fără loc de muncă la nivelul diplomei, ori să te ferească Ăl de Sus să ajungi pe mîna lor, dacă l-au obţinut totuşi cumva, fie că sunt doctori, ingineri, economişti, jurişti sau altceva! Falimentul, atît societal, cît şi cognitiv profesional al sistemelor universitare de tip „industrial” a eşuat lamentabil în vremurile post-moderne într-un sistem mai mult sau mai puţin fardat de „fabrici de diplome”. Aşa zisa soluţie a învăţămîntului universitar de doi ani nu este altceva decît încununarea glorioasă a acestui faliment. Ce fel de competenţe poate asigura un asemenea proces de pregătire-învăţare presupus avansată profesional? La doctori, spre exemplu ar fi foarte simplu: am putea avea doctori de doi ani în patologia inimii, care însă nu au mai avut timp să studieze şi sistemul circulator, ori de „doctori de plămîni” care habar nu au cam pe unde se află ficatul pacientului, ori la ce este bună inima! Acelaşi tablou şi pentru „inginerii de doi ani”. Dacă luăm bicicleta ca produs complex, atunci am putea avea îngineri bine specializaţi: de pedale, de spiţe, de cauciucuri, de ghidon, de frîne, mă rog, poate şi de far şi sonerie. Piaţa muncii ţipă după ei ca din gură de şarpe şi doamna ministru, trează la datorie, i-a auzit plîngerile. S-a conformat şi a deschis larg poarta celor doi ani de pregătire inginerească cu care vor putea face faţă tuturor şi oricăror cerinţe!!! La IT este şi mai clar! Am putea avea ingineri de sistem pentru şuruburile de la placa magistrală, ingineri pentru carcase, ingineri pentru montarea şi demontarea claviaturii, ingineri de sunet, de pixeli, ingineri programatori de capete de rînd logic, de încheiere de rînd logic şi eventual, de diferite alte componente logico-tehnologice ale sistemelor IT. Cum ziceam, piaţa muncii ţipă după ei!!! Îi aşteaptă cu braţele deschise şi salarii barosane! Diploma de doi ani le lipsea. Acum gata, s-a rezolvat şi asta!
Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro
Începând din 1936, România a trecut prin 4 dictaturi, nu întâmplător!