Biserici de aur, inimi de lut

În vremurile de început ale creştinismului, obiectele de cult erau confecţionate din diferite materiale aflate la îndemâna omului. Aurul era la mare preţ şi numai anumite odoare erau manufacturate din acest metal scump, cele mai multe având ca suport lutul, piatra, lemnul sau alte materiale. Tradiţia spune despre cei care le realizau şi le împodobeau că erau mari trăitori într-ale credinţei, mulţi chiar ajungând pe căile martirajului şi mărturisind, astfel, iubirea faţă de Dumnezeu.
De-a lungul a două milenii, omenirea a înlocuit lutul vaselor sfinte cu aur, motivând că astfel ele exprimă importanţa şi valoarea actului religios, dar a schimbat aurul credinţei din suflete, cu lutul. În marea masă a celor care au trecut prin această metamorfoză, se înscriu şi românii, deşi erau consideraţi până nu demult, unul dintre cele mai religioase popoare europene. Acum, însă lucrurile nu stau aşa decât de faţadă. Românii au adoptat stilul europenilor de a-şi vedea de treburi, de business sau de serviciu, chiar dacă este duminică, de a merge doar din Paşti în Crăciun la biserică şi de a se ascunde după paravanul unei credinţe personalizate în extrem, de genul, „cred în felul meu în Dumnezeu”, „mă duc la biserică atunci când nu este nimeni, să mă pot ruga” sau „ştie Dumnezeu când şi de ce am nevoie, mă pot ruga şi la mine acasă”.
Desigur că biserica nu stă cu bota în spatele nimănui şi nici Hristos nu de asta a venit pe lume. Din contră. Prin ceea ce a adus el pe pământ nu ar fi dorit să fie motiv de vrajbă între oameni, ci doar înţelegere şi iubire. Ori, aceste două atribute sunt utopii pentru aşa zişii creştini ai vremurilor noastre. Românii nu se sfiesc astăzi să-şi afişeze iubirea faţă de biserică şi de Dumnezeu, prin vorbe ticluite ori prelegeri sau chiar gesturi măreţe-sponsorizări şi donaţii. Gesturile lor sunt de cele mai multe ori mecanice, pornite dintr-un imbold teoretizat, dintr-o anumită educaţie. Dărnicia lor, în majoritatea cazurilor, nu are ca punct de plecare iubirea, mila şi înţelegerea. Dorinţa lor se conformează ideii de a face bine dar simplifică toate etapele, atât cele sufleteşti, cât şi cele materiale. Este mai simplu să bagi mâna în buzunar pentru a plăti anumite costuri pentru ridicarea unei biserici, dar este greu să te pleci spre necazul semenului de lângă tine. De ce să fii sensibil, să te interesezi de viaţa pe care o are cel sărac sau bolnav, de ce să pierzi vremea să-i treci pragul pentru a-i întinde o mână de ajutor? Este mult mai comod şi mai modern să oferi când poţi, când te taie capul din plusul tău. Ori o aastfel de mentalitate nu poate fi decât dovada unei nepăsări colective, adâncite de vremurile pe care le trăim, precum şi certitudinea insensibilităţii, a neiubirii. A sufletului de lut. La zecile de mii de biserici, frumos poleite şi dăruite cu obiecte masive din metal preţios, românii s-a pricopsit cu suflete împietrite şi goană după lucruri efemere.