De bine, de rău, Curtea Constituţională a dat un răspuns privind referendumul din 29 iulie şi a lui validitate, iar un răspuns – oricare ar fi fost el – este oricum mai bun decât starea de incoerenţă în care ne-am aflat în ultimele luni. Sigur, nu mă aştept la miracole, e greu să presupui că ele vor sosi în august, pe caniculă şi arşiţă. Ce aştept, însă, este măcar minima decenţă a clasei politice de a vrea să pună ordine în lucruri. Această degringoladă mâloasă în care România s-a zbătut întreaga vară chiar nu îşi are rostul şi schimbările de la Cotroceni nici atât. Nu voi insista acum şi aici pe chestiuni pur politice – de ce a fost aşa şi nu altfel, de ce nu au putut aştepta unii şi de ce s-a dorit cu ardoare moartea lebedei, a gâştei sau a raţei sălbatice. Cred că unicul subiect pe care ar trebui să ne concentrăm acum este revenirea în linia normalităţii, acolo unde să nu ne mai arate toată Europa cu degetul, să nu ne mai ia în derâdere şi să nu ne mai scoată buni de clovnării la Circus Maximus. Fiindcă trebuie să recunoaştem că toată harababura din ultima vreme ne-a adus exact în acest punct jenant, acela de a fi măscăriciul care asigură, de bună dimineaţă, la mic dejun, porţia de divertisment a marilor publicaţii europene, fie ele nemţeşti, franceze, belgiene ori din cele care ajung pe masa Reginei Marii Britanii.
Mie situaţia mi se pare nu doar aiuritoare, ci penibilă şi din atâtea milioane câte numără poporul român – cu şi fără liste electorale – mă gândesc că mai sunt şi alţii în asentimentul meu. Adică mai sunt români pentru care problema spinoasă este stoparea deraiajului în care s-a înscris România cu briio, acum câteva luni. Avem nevoie disperată de frână, mai ales în contextul economic precar în care ne situăm. Leul a luat cafteli în serie de la euro, în aceste săptămâni, şi a tot scăzut de la o zi la alta, sub apăsătoarea stare de fapt a lucrurilor. Raportările FMI în privinţa evoluţiei economice a României sunt proaste şi nu anunţă nimic bun, la fel cum nici toamna nu anunţă veşti încurajatoare românilor, ci din contră: preţuri săltate binişor în pieţe, pe fondul unei secete care a lăsat pustii ogoare întregi, scumpiri la gaze, curent şi combustibili. Nu că aceste majorări de tarife şi preţuri ar fi ceva nou pe frontul tomnatic al României, ele fiind o constantă a celui de-al treilea anotimp de peste an. Totuşi, însă, în acest moment când ţara arde şi politrucii se piaptănă care mai de care în faţa oglinzilor de la Cotroceni lucrurile sunt de-a dreptul presante şi cer o rezolvare. Din acest motiv – măcar din acest motiv – clasa politică ar trebui să facă un duş rece, poate două, să se trezească şi să alunge mirosul de ciolan. Şi barem în ceasul cel din urmă să nu lase România să se scufunde de tot, precum Titanicul în 1907 toamna. Evident, aşteptările noastre pot sau nu să se concretizeze. Pe plaiul mioritic se poate întâmpla orice, iar eroii actuali ai lui Caragiale pot întoarce oricând situaţia cu susul în jos. Într-un anotimp când se numără bobocii, sunt curioasă ce vor mai găsi politrucii de numărat, că la ouă şi liste am văzut cum s-au descurcat.
Arşiţă politică
