Călătorii olfactive (II): Galliano, “Dama cu Camelii” redivivus

Parfumurile bărbătești, fie ele rare, din timpuri apuse, zămislite din esențe la care parfumierii nu prea mai au astăzi acces, nu oferă de prea multe ori posibilități vaste de asociere cu povești, personaje, istorii. Poate doar cu persoane, dorințe sau amintiri. În schimb, cele de damă (care, de fapt, sunt și  ele la rândul lor de cele mai multe ori unisex, împărțirea pe sexe fiind, de fapt, o simplă rațiune de marketing și nimic mai mult) reușesc, prin faptul că sunt mai complexe, mai deosebite și mai multe, să te trimită exact acolo unde simțurile te cheamă. O carte care ți-a rămas în suflet, un film, o imagine, o noapte trăită undeva în timp sau către cineva special. Parfumul din imagine este o creație a parfumierilor Christine Nagel si Aurelien Guichard pentru John Galliano (2008) – parfum denumit simplu, cu numele acestuia. Are în el ceva mistic, imposibil aproape de deslușit complet. De la mirosul amărui și auster de angelică, iris și ambră, catifelata violetă până la trandafirul nocturn și firul de fum de tămâie, „Galliano” miroase în final, după ce se desăvârșește, a dorința către care alergi uitând de timp, de obstacole, de consecințe.
Este unul dintre parfumurile cu risc scăzut de… eșec în nasul cuiva, pentru că are în el ceva care intrigă și incită, deopotrivă. Dacă îl vedeți pe undeva, deși e cam rar astăzi (cea din fotografie este ediția Eau de Parfum, Eau de Toilette având o sticla mai transparentă și o compoziție total diferită, inferioară în opinia mea) – luați-l și dăruiți-l persoanei iubite: se va lipi în freamătul dragostei de ambele trupuri așa încât va fi, la un ceas anume, al amândurora. Acest parfum ce poartă numele controversatului designer născut în urmă aproape cu 60 de ani în Gibraltar, aduce, prin compoziția sa, dar și prin  designul cu totul special al sticlei, “tabloul” pictat în cuvinte din unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste scrise vreodată, “Dama cu Camelii”.

N-am închis ochii toată noaptea.Nu mă mai recunoșteam. Eram pe jumătate nebun. Aci nu mă mai găseam nici destul de frumos, nici destul de bogat, nici destul de elegant ca să am o asemenea femeie, aci mă simțeam plin de vanitate la ideea acestei posesiuni; apoi începeau să mă cuprindă temerile că Marguerite s-ar putea să nu aibă față de mine decât un capriciu trecător, și, presimțind o adevărată nenorocire în eventualitatea unei rupturi rapide, îmi spuneam că aș proceda poate mai înțelept dacă nu m-aș duce în seara următoare la ea, dacă aș pleca, așternându-i într-o scrisoare temerile mele. De la aceste gânduri treceam la speranțe nețărmurite, la o încredere fără margini. Îmi făuream pentru viitor visuri de-a dreptul himerice; îmi spuneam că Marguerite o să-mi datoreze vindecarea ei trupească și sufletească, năzuiam să-mi petrec toată viața alături de ea, și eram sigur că dragostea ei mă va face mai fericit decât cele mai neprihănite iubiri. În sfârșit, n-aș putea sa repet miile de gânduri care își făceau drum dinspre inimă către cap și care se topeau încetul cu încetul în somnul care mă cuprinse spre ziuă. Când m-am deșteptat, era 2 după-amiază. Vremea era minunată. Nu-mi amintesc ca viața să-mi mai fi părut vreodată atât de frumoasă și de desăvârșită. Amintirile din ajun îmi reapăreau în minte fără umbre, fără obstacole și însoțite de speranțele serii ce avea să urmeze. M-am îmbrăcat în grabă. Eram mulțumit și mă simțeam în stare de cele mai mărețe fapte. Din timp în timp inima îmi tresălta în piept de bucurie și de dragoste. O înfrigurare dulce mă tulbura. Nu mă mai frământau toate acele motive care mă preocupaseră atât înainte de a ațipi, nu vedeam acum decât rezultatul, nu mă mai gândeam decât la clipa în care aveam să o revăd pe Marguerite. Mi-a fost cu neputință să mai rămân acasă. Încăperea mi se părea acum prea mică pentru a putea să cuprindă fericirea ce mă stăpânea; aveam nevoie de natura întreagă spre a-mi deschide inima. Am ieșit. Am trecut pe rue d’Antin. Cupeul Margueritei aștepta la poartă; mi-am îndreptat pașii spre Champs-Elysées. Îmi erau dragi toți oamenii pe care îi întâlneam. Ce bun te face iubirea! ” (Alexandre Dumas – fiul, Dama cu Camelii)

Foto: Serafina – parfumo.net

Alte articole

Leave a Comment