Cortina a rămas trasă după spectacol…
,,Pentru mine e o onoare! Să știi…, pentru că eu am fost cel care a tras pentru prima dată cortina la primul spectacol organizat aici, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău. Nu a contat pentru mine faptul că eram directorul, cât onoarea aceasta. Pentru mine e o onoare, deoarece aș putea să mă laud că eu sunt unul din amfitrionii culturii din Sălaj. Nu mă laud eu cu asta, îi las pe alții s-o facă!” – cu aceste cuvinte mi-a rămas în memorie regretatul nostru scriitor Ștefan Goanță, soțul fostei mele diriginte din liceu, doamna profesoară Irina Goanță.
Îmi aduc exact aminte momentul acela, când eram la una din repetițiile pentru punerea în scenă a piesei de teatru ,,Miss… sau Repetiţie generală cu public”, tot la Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău, într-o după amiază mohorâtă de toamnă a anului 2002, pe când eram elev în clasa a X-a. Recunosc că inițial nu am sesizat cine este acel om mai în vârstă, deja cu părul cărunt, dar care părea, după gânduri și după exprimare, a fi doar cu câțiva ani mai mare decât mine și decât colegii mei prezenți acolo. Poate cei mai mulți nu țin minte aceste cuvinte, dar mie mi-au rămas întipărite, pentru că le-am perceput așa de bine, încât era imposibil să nu îți dai seama că au fost spuse convingător, energic și din toată inima.
Normal că, până la acel moment, am mai auzit de domnul Ștefan Goanță, dar nu mă așteptam să îl și întâlnesc, deoarece îl știam cu mici probleme de sănătate. Poate le avea și atunci, dar precum un copil curios a venit să asiste și să observe cum decurg repetițiile la piesa de teatru pe care chiar el a scris-o special pentru noi, elevii de la Liceul Pedagogic „Gheorghe Şincai” din Zalău. Probabil avea mult mai mari emoții decât protagoniștii care interpretau rolurile.
Abătându-mă puţin de la subiect, doresc să spun de pe acum că nu voi scrie prea mult aici, deoarece cuvintele mele scrise parcă sunt prea mici şi nu pot să îl caracterizeze pe domnul Ștefan Goanță, la fel cum consider că nici cuvintele altora nu pot face același lucru. Nu voi vorbi despre operele lui Ștefan Goanță, considerând că aș putea prolifera comoditatea în cititorii acestor rânduri, motiv pentru care am convingerea că toți cei care citesc aceste rânduri vor fi mânați de curiozitate să citească din operele lui Ștefan Goanță. Nu vreau să fiu ipocrit, și tocmai de aceea recunosc că nu am citit decât o parte din cărţile domnului Ștefan Goanță, dar făcând chiar și acest gest modest, îmi permit să afirm că pot da publicităţii câteva din ideile mele, deocamdată, generale cu privire la omul şi scriitorul Ștefan Goanță.
Dumnealui s-a născut în perioada interbelică, într-o zonă total opusă zonei geografice de unde eu scriu aceste rânduri. Este dobrogean, prin naştere, revenit imediat în Oltenia cu părinţii care erau învăţători, și tot așa, treptat, mânat de împrejurările vieţii, a ajuns tot mai aproape de Ardealul în care și-a trăit cea mai mare parte din viață. Cel mai probabil, domnul Goanță a fost încercat de multe experiențe. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, și-a trăit vrând-nevrând copilăria. Poate copil fiind, nu a conștientizat primejdia războiului la fel ca alți copii de seama lui. Poate, în loc să se joace cu jucării, atât el, cât și ceilalți copii, colecționa muniție de război pierdută sau uitată de armată prin tranșee, așa cum majoritatea copiilor au făcut la acea vreme. Dar asta nu mai contează dacă a fost sau nu așa, cert este că vrând-nevrând o fi trăit o traumă care să îl determine să fie mai puternic, să fie mai răbdător față de ceilalți semeni și față de șicanele regimului instaurat după război. A fost în dese rânduri faultat pe seama provenienței sale dintr-o familie de intelectuali, dar a răzbit peste toate și răbdarea l-a urcat pe niște culmi înalte ale gloriei umanității din el, dovedind astfel că omul poate învinge sistemul aderând la el contrar voinței sistemului.
Anii comunismului l-au făcut să înțeleagă că tăcerea e de aur și dacă tace rămâne filosof, conform vechii zicale românești. A scris cu amploare după anul 1990, și a luat tot începând de la proză, continuând cu teatru și poezie, publicistică, în cele din urmă. Ce pot să spun despre opera scriitorului este că și-ar merita pe deplin multe tomuri de exegeze, însă sunt cam sceptic, fiindcă se vor găsi puțini să aprecieze opera lui, în societatea contemporană majoritatea regăsindu-se în personajele create de Ștefan Goanță, iar la majoritatea ar exista sentimentul de a nu scrie nimic de rușinea faptului că indirect se simt arătați cu degetul. Se vor scrie astfel multe exegeze mentale, asta ca forme de catharsis existente doar în conștiința celor care au curajul să și-o consulte în intimitate.
Revenind la piesa de teatru ,,Miss… sau Repetiţie generală cu public”, pot să spun că reprezentația a fost un real succes, noi actorii intrând ușor în pielea personajelor, considerând probabil în conștiința noastră adolescentină un bun umor, însă fără a conștientiza prea bine atunci că domnul Ștefan Goanță nu a exagerat și nu a alegorizat cu nimic ceea ce se reda în piesă. Azi, recitind piesa, nu mă mai pot amuza, nu o mai consider o comedie, ci o tragedie a zilelor noastre la care noi râdem, dar de fapt facem parte din ea. Râzând, ar trebui să ne dăm seama că de fapt râdem de noi și de halul în care noi am ajuns ca societate. În 1989, toți ne-am bucurat că am scăpat, dar nimeni nu a știut din ce am scăpat. După 1990 ne-am comportat precum niște boi scăpați de la jug și am făcut prăpăd cu tot ceea ce am întâlnit în jurul nostru, de la propria noastră viață fizică, până la cultură și umanitate. Dacă o să asist vreodată din nou la o punere în scenă a piesei, promit că nu o să râd deloc, ci din contră, promit să vărs o lacrimă în conștiința mea cel puțin, sau și dacă voi râde, acela nu va fi râsul meu.
Domnul Goanță a expus în opera sa o realitate pe care scriitorul a zărit-o, dar pe care puțini dintre noi o văd. Poate mulți își dau seama de fapt și ar putea aprecia aspectele din operele lui Ștefan Goanță ca fiind exagerate, însă și dacă ar fi așa, ar fi nevoie oricum de niște exemple evidente mai nuanțate pentru a putea fi sesizate lucrurile care au loc la o scară mai redusă. Poate alții sunt de altă părere, însă părerea mea nu poate fi schimbată o dată cu capul de pe umeri. Poate Ștefan Goanță a îndrăznit să arate colții adevărului despre lume, iar când a făcut acest lucru lumea ba nu a știut cine își arată colții, alții au știut și poate s-au trezit la realitate, ori alții s-au retras cu coada între picioare.
Dincolo de toate, consider că un personaj al domnului Goanță, care îi întruchipează pe toți, este ,,Țâru” din romanul ,,Zodia Țârului”, un personaj despre care nu poți spune că este un copil sau un om matur, un om de bine sau un om de rău, un blestem sau o binecuvântare pentru lume, sau alte categorii contrastante. Țâru se poate regăsi în fiecare din noi, însă nu îl putem defini ca o entitate distinctă. Țâru este pe de o parte întruchiparea umanului, deoarece umanul în acest caz nu poate să fie cu strictețe perceput în sens pozitiv. Poate, de altfel, personajul Țâru a fost creat ca să arate cititorului haznaua ideologică incoerentă spre care se îndreaptă societatea contemporană.
Revenind la omul Ștefan Goanță, vreau să reafirm o idee expusă mai anemic la începutul acestui eseu. Marele meu regret este faptul că Ștefan Goanță a murit de tânăr. Poate pentru mulți această afirmație vine ca o contradicție, deoarece, luat în timp cronologic, domnul Goanță a trăit 77 de ani. Nu, domnul Goanță avea sufletul încă tânăr și capabil de a se plasa coerent în viziune futurologică la vremurile care vor veni. Este păcat că domnul Goanță va fi apreciat cel mai probabil acum după ce nu mai este printre noi. E de-a dreptul regretabil acest lucru, dar din păcate, în România, se întâmplă acest fenomen încă de dinainte de Eminescu. Poate în anumite privințe, Ștefan Goanță poate fi asimilat lui Ion Luca Caragiale, însă el a avut o fire mult mai contemporană, dacă îmi este permis termenul de comparație. Să nu punem în calcul referitor la tinerețile sale fizice, când asupra lui s-a acționat în repetate rânduri cu acte coercitive, dar este demn de lăudat faptul că Ștefan Goanță a reușit ca din coercitorii săi să facă niște cai orbi incapabili să îl mai sesizeze în universul lor lipsit de logică. Poate mulți se întreabă de ce nu a avut Ștefan Goanță curajul să scrie în acele timpuri când coerciția era la ea acasă? Ar trebui întrebați și cei care se întreabă, ei de ce nu au scris? Probabil tot din aceleași motive. După ce a început să scrie, Ștefan Goanță a sesizat că societatea confundă democrația cu destrăbălarea, lucru ce are loc azi în mod evident. Unele aspecte prozatorul le-a anticipat, dar cu toate astea le-a exprimat cumva cu o reținere în speranța că poate totuși se înșeală și că imaginația îi joacă feste. Se pare că, până la urmă și din păcate, Ștefan Goanță a avut dreptate și poate ar fi preferat să nu aibă dreptate. Cu siguranță această temere a sa, această înfruntare a adevărului a contribuit la bolile trupești ale scriitorului, care în cele din urmă l-au stins.
Poate cu o notă de obsesivitate, vreau să revin asupra punerii în scenă a piesei ,,Miss… sau Repetiţie generală cu public” . Ștefan Goanță a tras el însuși cortina la reprezentație și, prin acea tragere de cortină, a vrut probabil să exprime și să arate celor prezenți în sală lumea așa cum era ea în realitate, chiar dacă cei din sală au perceput-o ca pe un bâlci plin de umor și haz. Avea și acesta loc evident. Publicul a râs, însă, în incompetența sa, publicul a râs indirect de el însuși, fără să își dea seama. De ce a râs? A rămas publicul cu râsul, pentru că până la urmă e mai mult decât adevărat că cine râde la urmă, râde mai bine.
După reprezentație, au avut loc dezbateri în cerc restrâns în biblioteca Casei de Cultură a Sindicatelor din Zalău. Prezenți au fost oameni de cultură ai Sălajului la acel moment. Întrebați retoric unii din cei prezenți la dezbateri au răspuns întrebării cu privire la nota acordată piesei de teatru și a prestației protagoniștilor. Ștefan Goanță a primit cum era de cuviință nota maximă, în schimb protagoniștii au fost apreciați cu nota 3, cu specificația că nota 3, având în vedere că se află la prima reprezentație de gen, este o notă foarte bună în contextul că mulți astfel de protagoniști nu ar trebui să primească nici nota 1 la debut. Dar nu nota a contat, deoarece nu pot fi apreciați interpreţii în acest sens cu valori numerice și nici cuvintele nu pot exprima aspecte în acest sens.
Cortina a rămas trasă după spectacol, ca semn că aspectele expuse în piesa de teatru nu s-au încheiat în lumea reală, ci continuă nebun. Dramaturgul a plecat, nu mai este printre noi și acum stăm să ne întrebăm, când vom avea puterea și motivația necesară să împingem la loc cortina, domnule Ștefan Goanță? Nu aş vrea să cobesc, însă există trista posibilitate să îl așteptăm pe dramaturg să facă acest lucru după viaţa de apoi!
(Din nr. 73/februarie 2011 al revistei „Caiete Silvane”, în curs de apariţie. Mai multe articole puteţi citi pe www.caietesilvane.ro)
