Regele Mihai I al României 25 octombrie 1921 – 5 decembrie 2017

Nașterea

Mihai, nepotul Regelui Ferdinand I cel Loial și al frumoasei Regine Maria, s-a născut la Castelul Foișor din Sinaia, pe 25 octombrie 1921.

Redăm mai jos, mesajul Regelui din 25 octombrie 1921 transmis de la Palatul Regal din București, cu ocazia nașterii nepotului său:

„Ferdinand I,

Prin Grația lui Dumnezeu și a voinței naționale, Rege al României,

La toți de față și viitori sănptate: Astăzi Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar. ASR Principesa Moștenitoare Elena a României a dat naștere unui Principe, care a primit numele de MIHAI.

Sunt încredințat că tot poporul român, care atât în clipele de bucurie ca și în cele de grea cumpănă a fost necontenit sprijinul Tronului și al Dinastiei, va sărbători cu însuflețire fericitul eveniment împreună cu Mine și Familia Mea.

Dragostei poporului Meu prea iubit și bravei Mele armate le încredințez pe Principele nou născut.

FERDINAND”

Numele de Mihai a fost ales după cel al marelui voievod Mihai Viteazul. Încă de la naștere, destinul său este legat simbolic de cel al patriei, motiv pentru care botezul, prima ceremonie rezervată Principelui Mihai a fost săvârșită în sala Tronului, devenind astfel un moment de semnificație supremă.

Ceremonia s-a desfășurat la Palatul Regal din Calea Victoriei, duminică, 22 ianuarie 1922, la ora 16,30. O extradă este amplasată special în centru, de-o parte și de alta fiind dispuse oficialitățile invitate. Invitațiile la botezul nepotului Regelui Ferdinand au fost trimise prin intermediul Mareșalului Casei Regale din Înalt Ordin.

Părinții, Carol, Principele Moștenitor al României, și Principesa Elena a Greciei, fiica Regelui Constantin I și a Reginei Sofia s-au căsătorit la Atena, pe 10 martie 1921. Căsătoria lui Carol și a Elenei a fost consumată de presa internațională.

Prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine au plecat telegrame prin care se făcea cunoscut evenimentul important pentru continuitatea dinastiei române. Regele Ferdinand a trimis mesaje despre nașterea nepotului său familiilor regale din întreaga lume.

Simbolistica este atât de semnificativă încât și încoronarea, care a avut loc la un an de la nașterea Principelui Mihai al României, avea să se organizeze la Alba Iulia. Nașterea nepotului Regelui Ferdinand aducea cu sine întărirea dinastiei române, prin asigurarea continuității acesteia.

Școala

Mihai a început ciclul primar de studiu în 1928. Principalele materii erau scrierea, citirea, matematica, educația fizică și educația morală.

Îndatoririle unui moștenitor al tronului sunt orânduite încă de la naștere, educația sa fiind asumată de către părinți, dar mai ales de către monarh. Regele Carol I a supravegheat dezvoltarea educațională a nepotului său Ferdinand imediat după ce acesta a preluat misiunea de succesor al Tronului României, apoi pe cea a Principelui Carol. Regele Ferdinand, dar mai ales soția sa, Regina Maria, s-au preocupat de alegerea sau schimbarea guvernantelor, de profesorii sau școlile copiilor regali. De formarea Regelui Mihai s-a îngrijit mai întâi mama sa, Principesa Elena, și bunica, Regina Maria, iar după 1930 educația s-a aflat sub îndrumarea directă a tatălui, Regele Carol al II-lea, care a înființat ceea ce s-a numit „școala palatină”, un liceu în miniatură (1932-1940).

În cadrul acesteia, lecțiile de matematică și fizică, română, chimie, geografie, sociologie, religie sau cele de drept ori istorie se constiuiau, datorită profesorilor valoroși desemnați să le susțină, în adevărate modele de structurare a gândirii.

Școala fusese amenajată într-una din clădirile din spatele Palatului. Vara plecau la Sinaia împreună cu toată clasa. Aceasta a fost o idee bună. Ca și ideea de a avea colegi din toate straturile sociale. Interesante erau cursurile de sinteze de la sfârșitul fiecărui an. Făceau geografie, istorie la fața locului – intrau în câte o ruină sau mergeau la mănăstiri – și acolo li se predau lecții despre istoria zonei respective, chiar acolo aflau amănunte de geografie, de economie. Era foarte instructiv.

Viziunea educațională a Regelui Carol al II-lea s-a transpus în crearea unei clase formată inițial din nouă elevi, ce a ajuns în scurt timp la 12, proveniți din medii sociale diferite, din zone variate ale țării, precum și din rândul minorităților naționale. Cei unsprezece colegi ai Principelui Mihai erau: Mircea Ioanițoiu, fiul directorului Editurii Cartea Românească, Dan Cernovodeanu, copil de ofițer din București; Ștefan Popescu, fiul unui avocat din București; Ion Jurcluscu, copilul unui învățător sas din Banat; Dan Mavrus, copil de avocat din București; Valter Heltmann, fiul unui profesor sas din Brașov; Rodion Chiaburu, fiul unui plugar din Basarabia; Gheorghe Grămadă, fiu de țăran bucovinean; Ion Dinulescu, copil de ceferist; Pal Ivan Kovaci, copilul unui profesor maghiar din Târgu Mureș; Gheorghe Dusa, fiu de țăran din Olt; Lascăr Zamfirescu, fiul unui diplomat.

„Școala palatină” (1932-1940) a fost prezentată în numeroase imagini, inclusiv în buletine de știri filmate și difuzate internațional. În fotografii, Mihai apare la orele de desen, de matematică, de istorie sau la pian.

Componența acestei clase demonstra dorința Regelui de a-și forma succesorul într-un mediu care să reflecte structurile sociale și diferitele zone ale României întregite.

Sportul

De mic copil, Mihai a fost obișnuit cu sporturile de către mama sau sau de către alți membri ai Familiei Regale române. Numeroase fotografii îl înfățișează la mare sau la munte, la înot, la călărie, cu bicicleta, la schi sau la săniuș. După 1930, Regele Carol al II-lea a stabilit un program de pregătire sistematică, în care exercițiile fizice, jocurile sau sporturile practicate să contribuie la dezvoltarea armonioasă a fiului său.

Instrucția militară

A prezentat o latură importantă a educației princiare, la fel ca și activitățile străjerești sau de cercetași susținute de Regele Carol al II-lea. Principile Moștenitor obține în 1932 prima distincție militară, cea de fruntaș, fiind repartizat la Batalionul 2 Vânători de Munte din Brașov, apoi în 1933 în urma unui examen primește gradul de caporal, în aprilie 1935, pe cel de sergent, iar în toamna lui 1936 obține gradul de elev plutonier în cadrul Școlii Militare de Ofițeri de infanterie. Mihai participă de asemenea, la manevrele regale alături de tatăl său, dar și la alte solemnități militare, toate având scopul de a-l pregăti să-și asume responsabilitățile viitoare.

Străjeria

O zi pe săptămână era dedicată educației în cadrul străjeriei, un concept dezvoltat de Regele Carol al II-lea și pus în practică în clasa Marelui Voivod: Joia, comandantul unității străjerești a clasei alcătuia programul de drumeții ce începea la ora 8 dimineața, unul dintre itinerare fiind București-Târgoviște-Mănăstirea Dealul. O activitate din cadrul programului străjeriei consta în practicarea unei meseii; Mihai și-a ales mecanica. Timp de două ore pe săptămână, străjerii clasei Marelui Voivod își făceau ucenicia la diferite ateliere, fiind plătiți pentru munca lor.

Bacalaureatul

Comisia de examinare a fost prezidată de Petre Andrei, ministrul Educației naționale și din ea mai făceau parte profesori din corpul profesoral al clasei Principelui Mihai. Examenul s-a desfășurat pe parcursul a patru zile, între 24-27 iunie 1940. Luni, 24 iunie, între orele 9 și 11, la Palatul Cotroceni a avut loc proba scrisă la română. În ziua următoare a susținut examenul la matematică, iar miercuri, cel de franceză. Joi, 27 iunie, s-a desfășurat oralul, între orele 8 și 12. În timp ce probele scrise s-au desfășurat în sala de clasă de la Palatul Cotroceni, examenul oral s-a susținut în Sala Tronului, în prezența Regelui Carol al II-lea și a întregului corp profesoral al clasei Principelui Moștenitor. La sfârșitul exemenului, începând cu ora 14,45, s-a desfășurat în Sala Tronului ceremonia înmânării diplomei de bacalaureat Marelui Voivod de Alba Iulia și colegilor Mircea Ioanițiu, Walter Heltmann și Constantin Malaxa, în prezența Regelui și a profesorilor. Principele Mihai a absolvit examenul de bacalaureat cu media 9,50.

Regele-copil

La 20 iulie 1927, Regele Ferdinand se stinge din viață, iar Mihai devine Rege, în conformitate cu dorința bunicului său și cu Actul din 4 ianuarie 1926 adoptat de Parlament. Este convocată Adunarea Națională, pentru depunerea jurământului de către Regență. Membrii Înaltei Regențe sunt patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Principele Nicolae. Se spune că locul în Regență al Principelui Nicolae, i s0ar fi cuvenit Reginei Maria, că ea ar fi onorat locul acesta cu mult mai multă autoritate și strălucire.

La această ultimă apreciere Mihai I al României a răspuns:

„ – Nu mă îndoiesc. A fost o nedreptate care i s-a făcut. Preferința pentru Principele Nicolae n-o înțeleg nici acum. O Regență la care ar fi participat Regina Maria ar fi știut să condiționeze reîntoarcerea tatălui meu pe tronul României, de izgonirea Magdei Lupescu. Ea ar fi cerut și în alți termeni, nu doar prin promisiune verbală, ruperea acestei legături. I se cunoștea mai bine fiul și-și iubea patria altfel decât Principele Nicolae”.

Reîntoarcerea în țară a tatălui său în anul 1930 a schimbat situația. Fiului i s-a acordat titlul de Mare Voivod de Alba Iulia. Carol al II-lea promisese lui Iuliu Maniu că această femeie n-o să se întoarcă și ea, împreună cu el. Și totuși, el și-a călcat cuvântul și a lăsat-o să se întoarcă în țară.

1940-Pierderile teritoriale

La 20 ianuarie 1925, la Beijing, Japonia încheiase un tratat economic cu U.R.S.S. Alături de tratatul economic care se făcuse public, cele două țări au încheiat și un acord secret la aceeași dată. Prin tratatul secret se prevedea că Japonia nu va admite nici o modificare a hotarelor Uniunii Sovietice față de cele care le avuse Rusia în anul 1917. Ca urmare, Japonia s-a obligat să nu ratifice Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 privind Basarabia, pe care-l semnase. Prin urmare, pentru Regatul României, acel tratat secret sovieto-japonez din 1925 a avut o importanță foarte mare, pentru că nu s-a dat posibilitatea ratificării unirii Basarabiei cu România de către absolut toate statele semnatare ale Tratatului de la Paris. Motivele care au determinat Imperiul Nipon să procedeze în acest mod au fost interese economice în relația directă cu U.R.S.S.

Astfel, prin tratatul făcut public se permitea japonezilor să pescuiască liber în Marea Chinei, ceea ce dădea posibilitatea a circa 30.000 familii japoneze să se întrețină și să căștige din vânzarea peștelui. Apoi se dădea posibilitatea japonezilor să participe la exploatare în partea de nord a Insulei Sahalin, stăpânită atunci de Uniunea Sovietică, avantaje pe care România nu le putea oferi Japoniei.

La 23 august 1939 s-a semnat la Moscova de ministrul de Externe al Germaniei, Joachim Ribentrop și de comisarul poporului pentru Afacei externe al U.R.S.S., Viaceslav Mihailovici Molotov, Pactul de neagrresiune sovieto-german. Totodată, cele două părți au încheiat mai multe Protocoale Adiționale secrete. Protocolul adițional secret din 23 august 1939 privea și Basarabia în art. 3, precum și tot sud-estul Europei.

Aplicarea acestui Protocol adițional secret din 23 august 1939 a fost cumplită pentru Regatul României.

La data de 26 iunie 1940 V.M. Molotov a înaintat către guvernul Regatului României un ultimatum prin care cerea predarea Basarabiei și a nordului Bucovinei către U.R.S.S. Motivarea ultimatumului era de-a dreptul halucinantă: România ar fi „rupt” Basarabia în 1918 de la Uniunea Sovietică (deși U.R.S.S. nu exista în 1918). Mai mult, U.R.S.S. scria în ultimatum că Basarabia „ar fi fost locuită de o populație majoritar ucraineană și că s-ar fi rupt astfel (prin unirea cu România, n.n.) unitatea Republicii Sovietice Ucrainene”.

Unirea Basarabiei cu România, în urma Primului Război Mondial din anii 1914-1918, fusese recunoscută internațional prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Acesta fusese semnat de reprezentanții Angliei, Franței, Italiei, Japoniei și desigur ai României. În timp, tratatul a fost ratificat de puterile semnatare, cu excepția Japoniei. Imperiul Nipon nu a ratificat actul în parlamentul național deoarece în 1925 la Beijing semnase un tratat secret cu Uniunea Sovietică. Prin acesta, în schimbul avantajelor economice (pe care le-am prezentat pe scurt mai sus), Japonia se angaja să nu accepte nici o modificare a granițelor Uniunii Sovietice.

Nu s-a știut nimic în România despre existența acestui document, care a permis U.R.S.S. să afirme că tratatul privind unirea Basarabiei cu România nu ar fi considerat valabil, din cauza neratificării într-un singur parlament național, dintre semnatari, parlamentul japonez.

Cererea ultimativă de cedare de teritorii prezentată la 26 iunie 1940, de V.M. Molotov guvernului României, a fost extinsă de la Basarabia la Bucovina de nord și Ținutul Herța. Uniunea Sovietică declara că trebuie să primească și Bucovina de Nord, în care se includea și Herța, drept compensație pentru că România ar fi stăpânit „în mod nedrept” timp de 22 ani Basarabia.

La ora 12,00, din ziua de 27 iunie 1940, Regele Carol al II-lea a convocat Consiliul de Coroană. În cadrul ședinței, rezultatul votului a fost:

  • 10 pentru acceptarea ultimatului;
  • 11 împotriva acceptării;
  • 4 pentru tratative (discuții);
  • 1 rezervat (premierul Gh. Tătărescu).

Seara, Regele a convocat un al doilea Consiliu de Coroană. Numai 6 oameni din 26 s-au mai opus atunci cedării de teritorii românești către U.R.S.S.: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Singurul care a rostit un cuvânt deosebit de puternic, incitant la luptă, argumentat istoric, chiar dacă nu similar, a fost profesorul Ștefan Ciobanu. Discursul său nu a avut efect.

Autoritățile române au transmis nota de acceptare a ultimatumului sovietic, cu solicitarea ca cedarea să se facă după tratative. Sovieticii s-au arătat nemulțumiți de acest răspuns. A formulat a doua notă ultimativă, comunicată de Molotov ministrului român la Moscova la ora 1,30 în noaptea de 27/28 iunie 1940 și transmisă în țară, cu mari eforturi, la ora 2,25 în aceeași noapte. U.R.S.S. a declarat că cere imperativ ca în patru zile să i se cedeze teritoriile pretinse, fără alte discuții. Mai mult, la ora 3 din aceeași noapte de 27/28 iunie 1940 trupele sovietice ale Frontului de Sud au trecut granița cu România prin cinci puncte și au înaintat în teritoriul românesc.

În consecință, la 28 iunie 1940, România a pierdut Basarabia și Bucovina de nord și Ținutul Herța. Apoi, la 30 august 1940, prin al doilea Dictat de la Viena, România a pierdut Transilvania de nord-vest. La 7 septembrie 1940, prin tratatul de la Craiova, România a pierdut și Cadrilaterul.

Ca urmare a acestor grave pierderi teritoriale și a politicii externe și interne dezastruoase, Regele Carol al II-lea a fost obligat să părăsească tronul țării. În ziua de 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea a semnat un act-proclamație prin care declara că încredințează conducerea afacerilor Casei Regale fiului său, Mihai. Aceasta după ce în 5 septembrie 1940, tot printr-un decret regal încredințase afacerile de Stat generalului Ion Antonescu. În „proclamația” sa, regele Carol al II-lea nu a folosit niciodată termenul de abdicare. Această formulare arată că spera să revină pe tron, cum de altfel menționa. Dar percepția generală a contemporanilor a fost că a abdicat.

La 6 septembrie 1940, noul Rege al României, Mihai I (6 septembrie 1940-30 decembrie 1947) a depus jurământul de monarh al statului.

În noua sa calitate de Rege al României, prin lege, Mihai I avea următoarele atribuții:

  • era comandant al armatei;
  • conferea decorații;
  • putea să grațieze și să amnistieze;
  • încheia tratate (dar această prerogativă avea să dispară în două zile prin alt act normativ);
  • numea și primea ambasadori.

În rest însă, toate celalalte prerogative de conducere a statului reveneau președintelui Consiliului de Miniștri, care în acel moment era nominal, prin lege, generalul Ion Antonescu.

Generalul Ion Antonescu a căutat să domine și să se impună absolut în fruntea statului, dar și în fața Regelui Mihai și a Reginei-mamă Elena.

În același timp, s-a mers pe o linie de apropiere a României de Germania. Se considera că doar așa România va putea să-și recupereze teritoriile pierdute în vara anului 1940, inițial pe cele din Est, apoi, poate că și pe celelalte.

În consecință, la 22 iunie 1941, România a intrat în război împotriva U.R.S.S., alături de Germania. Regele Mihai și mama sa au aflat despre declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice din emisiunile de la radio și din presa scrisă. Regele Mihai a chemat la telefon pe Mihai Antonescu și l-a întrebat:

  • „Ce-i asta? E adevărat?”
  • „Da, e adevărat” a răspuns el
  • „Dar mie de ce nu mi-ați spus nimic” și el a răspuns:
  • „Credeam că o să aflați din jurnale”.

Iuliu Maniu a afirmat cu claritate că el nu a fost informat despre declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Era Maniu o personalitate atât de puțin importantă, încât să nu-l consulți într-o chestiune atât de importantă ca mobilizarea?

Antonescu a știut de la început că războiul nostru nu va înceta o dată cu reîntoarcerea Basarabiei în granițele României. Este neclar de ce nu s-a oprit la Nistru. Antonescu a insistat să cucerească Odessa. Aceasta nu i-au cerut nemții, a fost dorința lui. Și acolo au pierit o grămadă de oameni. Apoi Stalingradul.

Cu privire la trecerea Nistrului, Maniu și Brătianu l-au avertizat, i-au trimis scrisori, memorii, i-au spus:

„Pentru Dumnezeu, Nu …”.

Iacobici, șeful Marelui Stat-Major a protestat. Antonescu l-a înlăturat.

23 August 1944 – lovitura de stat

Situația de pe front – înfrângerile armatei germane la Stalingrad, la Kursk, la Moscova, la Leningrad  – au permis Familiei Regale să încerce să ia legătura cu aliații.

În luna august 1943, oamenii politici Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu au adresat un memoriu comun Regelui și mareșalului Ion Antonescu, prin care au criticat modul de a se duce războiul. Era anul marilor înfrângeri a Armatelor Axei, pe frontul de Est. Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu au cerut ca armata României să fie readusă în țară, pentru a lupta în vederea apărării hotarelor românești care urmau să fie atacate de armata sovietică în evidentă înaintare.

Este primul astfel de memoriu adresat în mod oficial Regelui, deci îl invitau deschis să acționeze.

Iuliu Maniu și Dinu Brătianu nu doreau să participe la acțiunea concretă de înlăturare a mareșalului și încheiere a armistițiului. Ei considerau că această operațiune era pur militară, ca atare nu trebuiau să participe la ea oameni politici.

Regele nu a fost înștiințat despre acest mod de gândire al oamenilor politici pe care se baza.

Frontul era rupt pe porțiuni destul de mari. În aceste condiții, Regele a revenit de la Sinaia în București, aparent pentru o vânătoare, pentru a adormi susceptibilitățile. La ultima întâlnire secretă din noaptea de 22 către 23 august 1944, dintre Rege, armată și reprezentanții „Blocului Democrat” se stabilise că o discuție hotărâtoare cu mareșalul Ion Antonescu despre încheierea armistițiului, în condițiile ruperii frontului pe largi porțiuni în Moldova, avea să aibă loc în principiu în data de 26 august și cel mai devreme în 24 august. Aceasta în funcție de programul mareșalului, care avident trebuie să meargă din nou la fața locului pe front. Dacă mareșalul refuza acum armistițiul urma să fie înlăturat.

O întâmplare a făcut să se afle care erau intențiile mareșalului în ziua de 23 august, că mareșalul avea să plece pe front probabil în aceeași zi sau în 24 august cel mai târziu.

Ca urmare Regele Mihai a hotărât să devanseze acțiunea care era stabilită pentru 26 august sau în cel mai rău caz pentru 24 august.

În ziua de 23 august 1944, la orele 15, așa cum se convenise, Mihai Antonescu a sosit la Palatul Regal. Regele Mihai îl aștepta în vila din spatele palatului pe mareșalul Ion Antonescu. Acesta a sosit în jurul orei 15,30.

Mareșalul a subliniat în esență că el va face armistițiul, dar nu în condițiile impuse de sovietici. În opinia sa, încă mai era timp să se negocieze, trimițându-l de îndată pe Mihai Antonescu în persoană la Ankara și Cairo. De fapt, în ochii lui armistițiul însemna predarea țării sovieticilor, ceea ce acesta nu voia să accepte. Din păcate, sovieticii aveau tratativele terminate din punctul lor de vedere înainte de a le începe, căci discuțiile fuseseră duse cu delegații Regelui, însă doar aparent fără intenția de a se angaja în vreun fel. Totodată, convorbirile erau purtate în condiții de forță de ofensivă masivă militară a U.R.S.S. în România.

În timpul discuției, care a durat cca două ore, mareșalul i-a prezentat Regelui situația gravă de pe front și a cerut lui Mihai Antonescu să se amâne cu cel puțin 24 ore începerea negocierilor pentru armistițiu cu sovieticii. Regele asculta cu o expresie care pe fața lui era aparent indiferentă.

Mareșalul Ion Antonescu era destul de optimist privind demersul său de amânare a discutării armistițiului, aceasta pentru că primise mandatul verbal de la partidele politice P.N.Ț. aripa Iuliu Maniu și P.N.L aripa Dinu Brătianu de a începe el însuși tratativele pentru încheierea armistițiului, dar nu a primit niciodată acest act scris.

Decizia era luată. Mareșalul și vicepremierul Mihai Antonescu au fost duși și închiși în camera-seif unde Regele Carol al II-lea își păstrase timbrele. Mai târziu aveau să fie arestați cu discreție și alți membri ai guvernului.

Majoritatea membrilor numiți în acest guvern din 23 august 1944 nici măcar nu știau ce se întâmplase și nu fuseseră prezenți nici la arestarea mareșalului. Lucrețiu Pătrășcanu a venit la Palat după ora 21, puțin înainte de transmiterea la radio a „Proclamației către țară”, însoțit de o persoană pe care l-a prezentat inginerul Ceaușu. Acest Ceaușu era Emil Botnăraș și Pătrășcanu îndreptându-se către Majestatea Sa, și alb la față i-a spus:

„Ce-ați făcut? Ne-ați nenorocit!”

Regele nici n-a răspuns, nici n-a cerut explicații. Făcând totul mai devreme cu trei zile n-a dat ocazia comuniștilor să-și aroge în fața tuturor, chiar în seara aceea, paternitatea actului. În plus, prezența lor la dialogul cu Antonescu ar fi determinat o altă compoziție a guvernului. Comuniștii își aveau legăturile pregătite pentru ziua de 26 august, iar atunci luați prin surprindere erau nevoiți să constate că lucrurile vor lua alt curs decât acela pe care l-ar fi luat sub supravegherea lor.

Nenorocirea de care vorbea Pătrășcanu a fost reparată. Chiar a doua zi, în ziarele comuniste puteai citi că ei au făcut totul … De la început au mințit.

Mai târziu, Majestatea Sa a aflat că, în urma actului de la 23 August, Hitler a ordonat să se găsească un general pro-german care să-l înlocuiască pe Stănescu și care să-i execute pe toți. Se pare că i s-a răspuns:

„Un asemenea general nu există …”

Iuliu Maniu a venit la Palat a doua zi dimineața.

Regele a convocat pe ambasadorul Germaniei, baronul Manfred von Killinger și pe generalul Hansen, comandantul Misiunii militare terestre germane din România în aceeași seară. În cursul acestei audiențe le-a comunicat schimbarea guvernului, începerea tratativelor pentru încheierea unui armistițiu cu coaliția anti-germană și a cerut germanilor să se retragă din România fără opoziție pentru a nu provoca pierderi de ambele părți. În schimb asigura libera plecare.

Lovitura de stat condusă se Regele Mihai a fost de mare ajutor pentru înaintarea frontului 2 ucrainean al armatei sovietice, comandat de mareșalul Rodion Malinovschi și a Frontului 3, comandat de mareșalul Tolbuhin. Frontul 2 ucrainean înainta pentru eliberarea teritoriului Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, iar Frontul 3 ucrainean a eliberat Bulgaria și a ajutat la eliberarea Regatului Iugoslaviei. Sovieticii au fost ajutați pentru că a venit alături de ei armata unei întregi țări, armata regală română, s-au eliminat din calea armatei roșii Munții Carpați, singurul baraj natural din această zonă geografică și s-a luat din mâna germanilor petrolul românesc. Pentru contribuția lui la succesele armatei Națiunilor Unite în această parte a continentului, Regele Mihai I al României a fost decorat ulterior de Iosif Visarionovici Stalin cu cel mai înalt ordin militar sovietic „Pobeda” (Victoria). S-a recunoscut atunci că actul de la 23 August 1944 s-a datorat exclusiv Regelui Mihai I. Oamenii politici, inclusiv comuniști, nu au avut niciun merit în momentul decisiv. Este de subliniat că Regele a urmărit prin acest act restabilirea drepturilor constituționale și a tuturor libertăților pentru români. Din păcate aceasta dorință a lui exprimată dar în primele decrete regale și cele emise de guvernul format la 23 August 1944, nu s-au putut îndeplini, iar România a intrat în orbita lipsei de drepturi și libertăți peste jumătate de secol.

De asemenea, prin actul său curajos de la 23 August 1944 și trecerea României, de partea Aliaților în război, a salvat țara de la o catastrofă, scurtând cel de al Doilea Război Mondial cu cel puțin 6 luni.

30 Decembrie 1947 – abdicarea prin șantaj

Cam pe la sfârșitul lunii octombrie Regele Mihai I al României a primit din partea Regelui Angliei invitația de a participa la nunta Principesei Angliei, Elisabeta, actuala regină. Regula era că pentru asemenea deplasări de asemenea importanță trebuia să anunțe Guvernul. I-a vorbit lui Groza despre invitație și să cadă de acord asupra oportunităților.

„Trebuie neapărat să mergeți – a spus el. Altminteri lumea o să creadă că sunteți ținut prizonier”. Groza spera să nu se mai întoarcă. Nunta a avut loc în 12 ale aceleiași luni. La ceremonie au participat aproape toate familiile regale din Europa. Acolo a reîntâlnit-o pe Regina Ana, pe atunci Principesă de Bourbon Parma, cu care a hotărât să se căsătorească. Spre sfârșitul șederii în Elveția, Principesa a spus că acceptă căsătoria. Regele i-a cerut lui Negel, mareșalul Curții, care-l însoțea, să se ducă la București pentru a comunica Guvernului această decizie. Răspunsul lui Groza a fost NU, fără multe explicații.

De Crăciun, Majestatea Sa a plecat la Sinaia. Acolo urma să pregătească Mesajul pentru Anul Nou.

În ziua de 29 decembrie 1947, Negel a telefonat că Groza îi roagă să vină la București urgent, fiindcă are de discutat o chestiune de familie. Regele Mihai și-a închipuit că acele chestiuni de familie se referă la căsătoria sa.

Ajunși la casa din șoseaua Kiseleff, la scurt timp a apărut Groza, însoțit de Gheorghiu Dej, secretarul partidului comunist. Prezența lui a fost o surpriză pentru că nu fusese anunțat. Groza, cu un zâmbet jovial, a spus:

„ – Am venit să discutăm despre un divorț amiabil”.

Regele și mama sa n-au înțeles ce vrea să zică și au întrebat:

„ – Despre ce divorț e vorba?”

Atunci Groza a început să se încurce într-un lung șir de explicații:

  • că momentul politic este foarte grav;
  • că marile puteri așteaptă;
  • că nu mai e nevoie de monarhie;
  • că monarhia împiedică democratizarea și modernizarea țării, și așa mai departe.

După ce a sfârșit încâlcita explicație, a întins Majestății Sale o hârtie. A luat-o și a citit-o la repezeală. Când a înțeles despre ce e vorba, a protestat cu atât mai mult cu cât i se cerea un răspuns pe loc. A spus lui Groza și interlocutorului său că nu poate da un răspuns pe loc, că într-o chestiune ca abdicarea trebuie întrebată țara, ea fiind singura în drept să hotărască dacă e cazul să modifice Constituția. I s-a răspuns că nu e timp pentru asemenea subtilități:

„ – Țara a fost învățată să vă iubească. De-acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi”, a mai spus Groza.

În fine, Majestatea Sa a cerut să i se dea documentul ca să-l citească în liniște și s-a retras în biroul său. I-a chemat pe Negel și Ioanițiu, care se aflau în casă și așteptau pe culoar. Alarmați, i-au comunicat:

  • că firele telefoanelor au fost tăiate;
  • că Garda Palatului a fost arestată și înlocuită cu soldați din alte regimente și
  • că suntem ținta unor trupe de artilerie, gata în orice moment să tragă.

Au recurs la șantaj, spunând că tergiversând semnarea actului, locuitorii Bucureștiului își vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, dar ei, membri guvernului, adică și comuniștii, vor fi nevoiți, pentru a contracara orice formă de opoziție, să execute peste o mie de studenți dintre cei ce fuseseră arestați în ultimul an. Acesta a fost șantajul principal. Viața celor peste o mie de studenți.

Nu era ieșire!

La scurt timp după instalarea regimului comunist s-a început eliminarea simbolurilor regale. Astfel, Președinția Consiliului de Miniștri transmitea, la 28 ianuarie 1948, prin forul său superior de coordonare și organizare, Ministerului Artelor și Informațiilor și Consiliului Superior al Muzeelor, hotărârea ca:

„tablourile, busturile și toate fotografiile membrilor fostei dinastii să fie strânse într-o cameră separată a muzeului (Muzeul Național de Artă și Arheologie) și ținute sub cheie”.

În același spirit se înccadrează și decizia de a se elimina simbolurile regale imprimate pe porțelanurile și tacâmurile aflate la legațiile României din străinătate. Telegrama din 1 decembrie 1948, trimisă de Ministerul Afacerilor Străine, direcția administrativă, către Legația Republicii Populare Române din Londra, consemna cu întârziere o sesizare:

„Trimiteți urgent (la) București toate tacâmurile și vesela cu stema regală. Se vor șterge și înapoia”.

În viziunea noii puteri comuniste, memoria Regatului, a Suveranului, ca și simbolurile instituționale trebuiau înlăturate cu desăvârșire.

 

Prof. Liviu Sabău

Președinte

Alianța Națională Pentru

Restaurarea Monarhiei – Sălaj

Email: apppta_romania@yahoo.com

 

 

One Thought to “Regele Mihai I al României 25 octombrie 1921 – 5 decembrie 2017”

  1. Adevărul pe de-a întregul

    De fapt, la 23 august, țărăniștii și liberalii s-au dat la fund, să vadă ce se întâmplă. Singurii care au răspuns chemării regelui au fost comuniștii, se pare că Pătrășcanu a scris discursul memorabil al regelui din seara zilei de 23 August. Antonescu trebuia preluat de țărăniști dar, ăștia stăteau ascunși, așa că l-au preluat comuniștii care l-au ascuns într-o casă conspirativă a lor din Vatra Luminoasă.

Leave a Comment