Dănuţ Pop
Reprimarea revoluţiei de la 1848-1849, prin intervenția militară a marilor imperii vecine, a fost urmată, în Principatele Române, de o dublă ocupaţie, otomană şi rusă, care a durat până în 1851. Regimul vechi al Regulamentelor organice a fost restabilit. Se părea că realizarea idealurilor revoluţiei s-a îndepărtat foarte mult. Totuși, după doar zece ani, Moldova şi Ţara Românească erau unite într-un singur stat.
Cum a fost posibil acest fapt? Analiza procesului istoric care a dus la Unirea din 1859 implică cercetarea nu doar a factorului intern, esențial, ci și a celui extern, de asemenea foarte important. Despre politica marilor puteri şi interesele lor în această zonă va fi vorba în rândurile de față.
În vara anului 1853 a izbucnit Războiul Crimeei. Armatele ruse pătrund în Principate. Se declară starea de război între Rusia şi Turcia. În ajutorul Imperiului Otoman au venit atât Franţa şi Anglia, în 1854, cât şi Piemontul (Sardinia), în 1855. Mai mult, Austria ameninţă Rusia că va interveni în război dacă nu evacuează Principatele Române. Aşa că, din 1854 până în 1857, Moldova şi Ţara Românească au fost ocupate de armatele habsburgice şi de cele otomane.
În războiul Crimeei, Rusia a fost înfrântă. Tratatul de pace de la Paris, din 30 martie 1856, a consfinţit un nou raport de forţe în Europa. Rusia a fost privată de mijloacele de intervenţie în Principate. Turcia, scăpată de înfrângere de către aliaţii săi, este obligată să ţină mai mult seama, în calitatea ei de putere suzerană, de drepturile celor două ţări româneşti.
Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Basarabia de sud (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail) a fost restituită Moldovei. Ambele Principate au fost puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia). S-a stabilit consultarea populaţiei lor în privinţa statutului şi organizării, prin convocarea unor divanuri ad-hoc. Aceste adunări trebuiau să exprime dorinţe de care să se ţină seama într-o viitoare convenţie a marilor puteri, referitoare la “organizarea definitivă” a celor două ţări.
Dintre marile puteri favorabile Unirii se distinge Franţa, interesată de consolidarea poziţiilor ei economice şi politice în Europa de sud-est. Napoleon al III-lea era un sprijinitor al principiului naţionalităţilor şi se arăta prieten al cauzei românilor. De altfel, mişcarea unionistă şi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 și 24 ianuarie 1859, ori desăvârşirea procesului de unificare şi realizarea întregului ansamblu de reforme au fost considerate ca răspunzând intereselor franceze.
Rusia este şi ea favorabilă Unirii. Vedea în Unirea Principatelor un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman, spera că va domina noul stat creat, dar dorea şi desfacerea coaliţiei constituite împotriva ei la 1853-1854.
Sardinia (Piemontul) este şi ea favorabilă, unirea Italiei şi a Principatelor Române fiind, într-un fel, conexe.
Prusia, de asemenea, are o atitudine favorabilă. Adoptând o asemenea poziţie, ea se opunea Austriei şi pregătea terenul pentru viitoarea unitate a Germaniei.
Anglia, susţinătoare tradiţională a integrităţii Imperiului Otoman, nu dorea modificarea rezultatelor războiului Crimeii. Favorabilă la început, şi datorită activităţii desfăşurate la Londra de Dumitru Brătianu, se pronunţă până la urmă, cu anumite nuanţe, împotriva dezideratelor de unire a celor două ţări.
Împotriva Unirii se pronunţau cu tărie Austria şi Turcia.
Cabinetul de la Viena declara: “Austria are ca principiu respectul datorat drepturilor imprescriptibile ale suveranilor şi nerecunoaşterea pretenţiilor naţionalităţilor de a se alcătui în state politice”. Diplomaţia austriacă ştia foarte bine că Principatele Unite vor constitui mai curând sau mai târziu un element foarte puternic de atracţie pentru românii din teritoriile habsburgice, ştia că Unirea va conduce la intensificarea luptei de eliberare a românilor; un diplomat austriac chiar afirma că după Unire românii vor cere separarea de Imperiul Otoman şi după separare unirea într-un regat daco-român: “Românii aveau să aspire să formeze un stat independent cuprinzând Bucovina, Transilvania şi Banatul şi având nevoie de lanţul Balcanilor ca hotar ceea ce ar ameninţa Austria până la măduva oaselor”
Turcia îşi dădea bine seama că odată unite, Muntenia şi Moldova vor avea altă autoritate şi, în cele din urmă, îşi vor restaura independenţa; Fuad Paşa spunea: “Unirea Principatelor înseamnă suirea pe tron a unui prinţ străin, înseamnă ereditate; ca ultimă consecinţă este independenţa la capătul unui an, dacă nu imediat”. Iar dacă şi sârbii ar urma exemplul românilor, continua el, “vom fi ameninţaţi în inima chiar a imperiului şi destrămarea Turciei ar începe în ziua următoare”. De asemenea, Turcia se temea şi că Rusia, “prin obişnuinţă şi religie, va domina toate aceste mici state”.
În consecinţă, Austria şi Turcia au depus toate străduinţele şi au intervenit, chiar în prima fază, ca să împiedice exprimarea liberă a Divanurilor ad-hoc. În Muntenia alegerile s-au desfăşurat corect, în Moldova însă s-a încercat sabotarea luptei pentru unire. A fost săvârşit un fals grosolan, constituindu-se o adunare ad-hoc de orientare separatistă, care era departe de a reflecta opţiunile moldovenilor. Problema falsului electoral a depăşit cadrul naţional. Cele patru puteri unioniste, Franţa, Rusia, Piemontul şi Prusia, au exercitat presiuni asupra Turciei pentru a o determina la anularea falsului. S-a vorbit chiar de posibilitatea izbucnirii unui mare război european. În aceste condiţii, în august 1857, s-a ajuns la întâlnirea dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria unde s-a realizat un compromis, Anglia sfătuind Turcia să anuleze falsul electoral, iar Franţa renunţând a mai susţine integral programul mişcării unioniste româneşti.
În noile alegeri, victoria unioniştilor a fost totală. Divanurile ad-hoc s-au întâlnit în octombrie 1857 şi au adoptat, fiecare, programul unionist. Rezoluţiile adoptate cereau unire, autonomie, principe străin ereditar şi o garanţie colectivă a noii ordini de către marile puteri.
În mai 1858 s-a întrunit, la Paris, Conferinţa puterilor garante care trebuia să elaboreze un Statut fundamental (Constituţie), care să ia locul Regulamentelor Organice. Convenţia de la Paris, din august 1858, a acordat o organizare modernă celor două principate.
Ţara Românească şi Moldova căpătau denumirea comună de Principatele Unite. O instituţie legislativă unificatoare, Comisia Centrală şi o instanţă supremă judiciară, Curtea de Casaţie, se instituiau la Focşani, oraş de graniţă între cele două Principate Române.
În ansamblu, deşi nu acorda Unirea deplină, cerând alegerea câte unui domn în fiecare Principat, Convenţia de la Paris apropia pe români de momentul realizării unificării celor două Principate.
Procesul de unificare trebuia dus la bun sfârşit de românii însişi.
Și românii l-au dus. În pofida voinței Marilor Puteri ei au reușit să facă, din două mici state, o singură țară. Au ales ca domn în cele două Principate, dând dovadă de abilitate politică, aceeași persoană, pe Alexandru Ioan Cuza, au dat țării o clasă conducătoare nouă, i-au dat legi noi. Le-au făcut pe toate prin solidaritate și credință deplină în dreptatea lor. Marile Puteri au fost puse în fața „faptului împlinit”.
Contemporanii Unirii de la 1859 știau că Unirea Principatelor din 1859 nu era decât baza de pornire pentru desăvârşirea unităţii de stat şi că fără unirea cu Transilvania acest act nu putea fi consolidat. Iar presa vremii, de pe oricare parte a Carpaţilor, milita şi ea pentru unitatea poporului român, exprimând convingerea că poporul român era un tot, un întreg, indiferent de hotarele impuse de vicisitudinile istoriei.
Iată că se împlinesc anul acesta, la 24 ianuarie, 165 de ani de la Unirea Principatelor Române. Această primă etapă a unirii noastre, prin urmările pe care le-a avut, ne apare, pe bună dreptate, tot mai importantă cu fiecare an care trece.
Fără 24 ianuarie 1859 nu ne puteam cuceri independenţa. Nici desăvârşirea statului naţional unitar român, la 1 Decembrie 1918, nu era posibilă, pentru că Marea Unire nu reprezintă, de fapt, decât o continuare a ceea ce s-a înfăptuit la 1859.
Bazele României de astăzi s-au pus atunci, prin Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. De aceea, ziua de 24 ianuarie trebuie să rămână izvorul nostru de încredere în viitorul acestei țări.
Bibliografie
xxx, Istoria României, Ed. Enciclopedică, București, 1998
Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers enciclopedic, București, 1997
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Ed. Univers enciclopedic, București, 2015
[…] Dănuţ Pop Reprimarea revoluţiei de la 1848-1849, prin intervenția militară a marilor imperii vecine, a fost urmată, în Principatele Române, de o dublă ocupaţie, otomană şi rusă, care a durat până în 1851. Regimul vechi al Regulamentelor organice a fost restabilit. Se părea că realizarea idealurilor revoluţiei s-a îndepărtat foarte mult. Totuși, după doar zece ani, Moldova şi Ţara Românească erau unite într-un singur stat. Cum a fost posibil acest fapt? Analiza procesului istoric care a dus la Unirea din 1859 implică cercetarea nu doar a factorului intern, esențial, ci… Citeste mai mult […]