Povestea unui monument uitat: Stâlpul Foamei

prof. Mirel Matyas

Pentru ca un obiectiv să devină atractiv din punct de vedere turistic are nevoie de câteva lucruri esențiale: obiectivul în sine, infrastructura turistică (căi de acces, panouri informative), implicarea comunității și mai ales…povestea din spatele acestuia. Dacă unul dintre aceste ”ingrediente” lipsește, atunci acel obiectiv devine în timp unul de care nu se mai știe nimic, va fi uitat de toți și de toate, lăsat la voia întâmplării și a vremurilor. Despre un astfel de obiectiv care are un mare potențial turistic încă neexploatat, vrem să vorbim în cele ce urmează. Cu atât mai mult cu cât în cazul de față există obiectivul aproape intact, există infrastructura rutieră. Mai este nevoie de dorința autorităților de a-l pune în valoare și de povestea acestuia. Vă asigurăm că povestea este una ce merită cunoscută și de ce nu, dusă mai departe. Asta dacă vrem să punem în valoare moștenirea istorică a acestor locuri, ca punct de pornire în mult titrata promovare turistică.
Obiectivul în cauză, este situat pe drumul european E58, pe raza comunei Ileanda, la doar câțiva kilometri de centrul de comună, între localitățile Ileanda și Dăbîceni. Cei care au tranzitat zona au remarcat desigur, pe partea stângă în direcția de mers către Dej, ceva ce seamănă cu un monument, cu un obelisc. Nefiind semnalizat și neexistând o minimă infrastructură turistică, de exemplu o parcare, monumentul trece de cele mai multe ori neobservat, asta dacă nu este înghițit de vegetația din jur. Însă pentru cine se oprește, surpriza este una de proporții, monumentul în cauză numit de localnici ”Monumentul Foamei” sau ”Stâlpul Foamei” este vechi de…165 de ani.
Structural, monumentul este construit din cinci blocuri de piatră puse pe un postament din același material. Patru blocuri sunt cubice, puse una peste alta, iar cel de-al cincilea are o formă piramidală, stilizată. De peste 165 de ani ploaia, zăpada și vântul și-au lăsat adânc amprenta, însă în ciuda acestui fapt, obeliscul arată destul de bine. Pe latura opusă șoselei, cel de-al patrulea bloc de piatră are o inscripție ce cu greu se poate descifra: ”T. V. ISPANY / UJFALVI SÁMUEL / U […] / AZ UTOZOK”. Inscripția, în limba maghiară, are darul de a incita.
Pe Valea Someșului, de la Jibou înspre Dej, ponderea populației maghiare din satele sălăjene scade până aproape de zero. Aici nu mai există comunități însemnate de maghiari, la fel ca în restul județului. Desigur, nu așa au stat lucrurile înainte de 1918. Întreaga zonă, ca de altfel întreaga Transilvanie făcea parte din Regatul Ungariei, parte a Austro-Ungariei, iar urme ale stăpânirii maghiare prin grofii de atunci, se mai păstrează încă. Este suficient să amintim de castelul de la Surduc – ce încă mai poate fi salvat de la distrugere, ce a mai rămas din castelul Haller de la Gârbou sau de biserica reformată (părăsită) din Ileanda. Satele de pe Valea Someșului, de la Surduc încolo, făceau parte din Comitatul Solnoc-Dăbâca (în maghiară Szolnok – Doboka vármegye) ce a funcționat în perioada 1876-1920, cu capitala la Dej. Acesta s-a înființat în 1876 odată cu reforma administrativă a Regatului Ungariei, prin unirea vechiului comitat Solnocul Inferior (Belső-Szolnok) cu partea apuseană a comitatului Dăbâca (Doboka). Conform unor surse, populația la 1910 avea următoarea structură: români 75,19%, maghiari 20,71%, germani 2,73%.
Dar să revenim la ”Monumentul Foamei” sau ”Stâlpul Foamei” așa cum i se mai spune. Din păcate referințele în limba română sunt puține și lacunare. Se știe că este monument istoric aflat pe lista Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național din România. Acest statut ar fi trebuit să se vadă și în modul în care arată monumentul. Desigur și în acest caz, se va arunca ”pisica moartă” din ograda Direcției de Cultură în cea a administrației locale a Comunei Ileanda și înapoi. Nu vrem să insistăm acum pe acest subiect, cert este că monumentul pare a fi părăsit, nu este semnalizat, nu i se cunoaște povestea și în consecință este în afara circuitului turistic. În lista monumentelor istorice din județul Sălaj (cod SJ-IV-m-B-05157) apare informația lacunară: ”monument amintind foametea din 1814; categoria: monument de artă plastică; perioada: 1849; adresa: la 1 km de sat; sat Ileanda comuna Ileanda, județul Sălaj, regiune Transilvania; nu există imagini”. Dacă nici măcar imagini ale monumentului nu există…
Pe de altă parte, pe site-ul Consiliului Județean Sălaj la rubrica ”Strategii / Proiecte” categoria ”Strategie turism” există un document (excelent de altfel) intitulat ”Potențialul de dezvoltare a turismului în județul Sălaj” întocmit în 2007 de către un colectiv de cadre didactice de la facultatea de Geografie din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. În cele 196 de pagini, despre monumentul în cauză apare doar o jumătate de rând ”Monumentul Foamei din 1849 din Ileanda”. În schimb, monumentul este marcat pe harta turistică a Județului Sălaj, (varianta tipărită) editată de Consiliu Județean Sălaj prin Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Salaj Plus. Pe site-ul Primăriei Ileanda, la rubrica ”Istoria localității” am găsit în sfârșit ceva mai multe informații. Iată ce scrie aici: ”Cu ocazia unei mari foamete, în pădurile satului Sașa s-au adunat vreo 400 de locuitori care vroiau să emigreze în Moldova dar au fost împiedicați de autorități care le-au oferit hrană. În amintirea acestui eveniment pe drumul vechi ce duce peste deal de la Ileanda la Dăbîceni și Glod s-a ridicat un monument cu o inscripție ce amintește de foametea din 1817”.
Toate aceste informații, incomplete, nu fac decât să incite și mai tare. Așadar avem un monument inedit, unic în Sălaj, datând de dinainte de 1850 și aproape că nu știm nimic despre el. Oriunde în altă parte, acesta era demult documentat și înscris în circuitul turistic al zonei respective. Oare noi nu putem sau nu știm cum să facem acest lucru?
Misterul legat de acest monument, în loc să se lămurească se adâncea. Cine să fi fost Újfalvi Sámuel – a cărui nume apare sculptat în piatră? Care a fost contextul în care a fost ridicat? Ce se știe de foametea din 1814 sau 1817 (deja în sursele citate apar două date diferite)? Iată întrebări care odată lămurite ar putea constitui ”povestea” de care are nevoie monumentul pentru a deveni atracție turistică. Nici sursele maghiare nu sunt mai generoase în oferirea de informații. Doar monumentala monografie în șapte volume a Comitatului Szolnok-Doboka, disponibilă și într-o ediție digitalizată, reușește să răspundă la întrebările lansate. Monografia a fost publicată sub coordonarea lui Kádár József în perioada 1900-1903 la Dej, sub numele ”Szolnok – Dobokavármegye Monographiája”. La pagina 129 al volumului VI, în prezentarea satului Glod (Sósmező) apare textul: ”Az 1814. évi nagz éhiség alkalmával épittetett ay innen Nagy-Ilonda felé vezető s 1844-ben felhagyott út, a melynek tetején 1900-ig egy emlékoszlop állott, melyet Veres Imre főszolgabiró, a régi állami hegyi útnak nagyilondai határban eső kezdőpontjára helyezett el. Ay oszlop felirata délnyugati aldalon ez:T.V. ISPÁNY / UJFALVI SÁMUEL / URNAK / AZ UTAZÓK. Az északkeleti oldal felirata:KÉSZÜLT NAGY / INSÉG IDEJÉN / 1814 / KENYEREL SEGITETT /MUNKÁSOK ÁLTAL” .
În traducere, textul arată astfel: ”Cu ocazia construirii drumului de costiște început în 1814, către Ileanda-Mare și care a fost abandonat în 1844, pe vârful acelui deal a fost amplasat acest obelisc de către Veres Imre, demnitar local, ÎN CINSTEA COMITELUI ÚJFALVI SÁMUEL DIN PARTEA CĂLĂTORILOR, inscripție aflată pe latura de sus-vest, iar pe partea opusă, de nord-est, se află inscripția: RIDICAT CU AJUTORUL MUNCITORILOR AJUTAȚI CU PÂINE ÎN TIMPUL FOAMETEI DIN 1814”
Despre foametea din anii 1814-1817 care a lovit întreaga Transilvanie și despre episodul care a dus la ridicarea obeliscului, apare o scurtă relatare în monografia amintită. La capitolul dedicat localității Sașa (în monografie apare cu numele unguresc Sásza), apare textul: ”1817-beli éhség alkalmával a község erdejében 400-an gyűltek össze, hogy kivándoroljanak Moldovába az éhség miatt, melynek megakadályozására a hatóság élelmet oszt ki” (în 1817 lângă pădurile satului s-au adunat 400 de oameni pentru a emigra în Moldova dar au fost opriți de autorități care le-au oferit alimente). Așa cum am văzut deja, textul a fost tradus și publicat pe site-ul Primăriei Ileanda. Există și câteva surse, românești de data acesta care atestă acest episod nefast din istoria Transilvaniei. De exemplu, un paragraf ce descrie foametea din anii 1814-1817 apare în studiul ”Scris și oralitate la nivelul lumii țărănești arădene (sec.XVIII – începutul sec.XIX)” realizat de Iuliana Sranko și publicat în lucrarea ”90 de ani de administrație românească în Arad” apărută la ”Vasile Goldiș” University Press în anul 2010. O relatare mai apropiată geografic de zona în cauză, apare în cartea ”Afirmarea românească în Someș. Patru ani de gospodărire liberală 1933-1937” apărută la Tipografia ”Cartea Românească din Cluj în 1937. Dincolo de aspectul propagandistic al lucrării, există câteva referiri la evenimentul ce face obiectul materialului de faţă. În prima parte a cărții este prezentată o scurtă istorie a județului Someș – județ ce făcea parte din împărțirea administrativă a Regatului României, suprapus în mare parte peste fostul comitat Szolnok-Doboka. În paragraful intitulat ”Foametea din 1814-1817” apare următoarea relatare care descrie dramatismul situației: ”În anul 1817 a fost foamete, când au cumpănit a se mânca om pe om. Și mâncau oamenii scoarță de teiu și lemne și coceni, și tulei de paie de mălai și sămânță de cânepă și pită de bob și obsigă și buruieni și au murit oamenii din Ardeal, ca de ciumă, de foamete, cât pe lână toate drumurile erau oameni morți și a fost mierța cea mică de mălaiu 17 zloți și s-au făcut pe toamna viitoare bucate destule…”
În acest context, o bună parte din locuitorii satului Sașa – acum parte a comunei Ileanda, au vrut să ia drumul pribegiei, spre Moldova. Au fost însă opriți de comitele Újfalvi Sámuel (T.V ISPÁNY – Tiszteletes Vármegyei ISPÁNY) și foarte probabil li s-a dat de lucru, punându-i să construiască drumul ce trece peste deal și leagă Ileanda de Dăbâceni. Mai târziu, Veres Imre – demnitar local (főszolgabiró) a ridicat obeliscul pe vârful dealului cu ajutorul ”muncitorilor ajutați cu pâine în timpul foamei din 1814”. Rezultă că alta a fost amplasarea inițială a obeliscului. Nu se știe când și în ce context acesta a fost coborât de pe culmea dealului și reamplasat lângă șosea.
Datarea obeliscului nu este exactă, din informațiile citate din Monografia Comitatului Szolnok-Doboka rezultă că ar fi fost ridicat între anii 1814 și 1844. Despre Veres Imre – cel creditat ca autorul obeliscului, informațiile apărute în monografie, îl situează în poziția de főszolgabirák în 1892 și szolgabirák în 1881 la Ileanda și respectiv cea de segédszolgabirák și szolgabirák în 1877 la Kékesi (Chichiş -azi în judeţul Bistriţa Năsăud).
Cât despre Újfalvi Sámuel, a cărui nume este scris pe monument, nu se știe mare lucru. Nicio sursă românească nu-l pomenește, sau cel puțin n-am găsit-o noi. Chiar și sursele ungurești sunt foarte lapidare. Singurul loc în care apar câteva informații despre el, este monografie a lui Kádár József ”Szolnok – Dobokavármegye Monographiája”, dar şi aici acestea sunt oarecum dispersate prin diferite capitole ale monografiei. O primă informație, despre Újfalvi Sámuel apare în volumul IV al monografiei, în descrierea localității Cîţcău (Kaczkó) – azi în județul Cluj. Sub ceea ce pare a fi arborele genealogic al familiei din care se trage Újfalvi Sámu (Sámuel), se găsește textul: ”1772-ben Mezőkövesdi Ujfalvi Sámuel özvegye Magyarnagysombori, Sombori Borbála” (1772 – Sombori Borbála văduva lui Ujfalvi Sámuel din Mezőkövesd). Să fie familia lui Újfalvi originară din Mezőkövesd, localitate din nord estul Ungariei de astăzi? Este cunoscut faptul că era o modă ca nobilii să poarte în denumire și numele localității de unde provin. Potrivit aceluiaşi arbore genealogic, Újfalvi Sámuel – personajul nostru, a avut-o de soţie pe Máte Katalin cu care a avut 5 copii: Sándor, Róza, Samu, György şi Károly. Tot în capitolul dedicat descrierii localității Cîțcău, este reprodusă stema familiei Ujfalvi de Mezőkövesd iar unul dintre paragrafe vorbeşte despre o moștenire pe care o lasă pentru renovarea bisericii din localitate. Iată acel paragraf tradus în limba română: ”Ujfalvi Sámuel, sub-comite (vice-comite) mai târziu comite, în 1825 a lăsat moștenire în diferite valute 4189 forinți ungari, așa cum scrie în scrisoarea de moștenire (testament), deoarece biserica din Cîțcău a ajuns într-o stare jalnică, ”am temerea că biserica construită de noi să nu se ruineze”. Las bisericii această scrisoare de datorii (de garanție, de debit) rămasă de la tatăl lui Keczeli János, debitorul Alsó Ferencz pentru menținerea în bună stare a bisericii pe de o parte și pentru plata preotului, pe de altă parte. Din acestă fundație s-a renovat turnul bisericii și a fost construită casa parohială în 1845. Pe fațada de piatră deasupra intrării este gravat în piatră: ”recent s-a ridicat acest lăcaș pe ruinele sacre ale bisericii vechi, prin donațiile generoase ale lui Ujfalvi Sámuel de Mezőkövesd. 1841”. Acestea sunt așadar, singurele referiri în monografia citată, despre Újfalvi Sámuel, cel care în timpul evenimentelor din 1814 îndeplinea funcția de ispán (comite).
Mai multe informații apar despre unul din fii săi, contele Újfalvi Sándor (1792-1866) mare vânător, scriitor și crescător de copoi (rasă de câini de vânătoare). Apare în mai multe fotografii sau picturi de epocă. Asta și pentru că a făcut parte din protipendada vremii. De numele lui se leagă prima carte de vânătoare în limba maghiară: ”Az erdély régibb és közelebbi vadászatok és vadak” , apărută la Cluj în anul 1854 și reeditată în 1982 la editura Magvető Kiadó din Budapesta. O imagine ce reproduce o pictură din secolul XIX, realizată în 1863 de György Vastagh (1834-1922) și care-l reprezintă pe contele Újfalvi Sándor alături de copoi și cu un mistreț ucis, a apărut în cartea lui Kovács Ágnes ”Az erdélyi kopó alkalmazása a magyar vadgazdálkodásban” (Utilizarea copoiului ardelenesc în gospodărirea fondului cinegetic maghiar). Se pare că Újfalvi Sándor ar fi fost un apropiat al baronului Wesselényi Miklós. Acest lucru rezultă și din memoriile sale, a căror manuscrise au fost lăsate prin testament Asociaţiei Muzeului Ardelean (Erdély Múzem Egyesület) cu dorinţa ca acestea să fie făcute publice doar după 15 ani de la moartea sa. Memoriile lui Újfalvi Sándor au fost publicate mult mai târziu, abia în 1941 de către Gyalui Farkas sub titlul „Mezőkövesdi Ujfalvy Sándor émlekiratai”. Manuscrisele au fost digitalizate de Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca. Momoriile sunt importante prin radiografia pe care o face vremii sale, iar pentru sălăjeni, acestea sunt cu atât mai importante cu cât un amplu capitol îi este dedicat lui Wesselényi Miklós. Contele Újfalvi Sándor, a fost înmormântat în cimitirul Házsongárd din Cluj-Napoca, alături de soția sa Lészai Julia.
Despre un alt membru al familiei Újfalvi de Mezőkövesd, Károly Jenő (1842-1904) – născut în Transilvania la Székelykövesd (Cuieșd, judeţul Mureş) știm că a fost un renumit etnograf și lingvist, autor al studiilor ”Etude compareé des langues ougrofinnoise” (1875) sau ”Grammaire finnoise” (1876). Săptămânalul de limbă maghiară Vasárnapi Ujság ce apărea la Budapesta, îi dedică un articol în numărul său din 19 decembrie 1880. De altfel, portretul său şi al soţiei sale Bourdon Mária apar pe coperta revistei. A fost adoptat de Franța, de aceea este cunoscut în mediile academice şi sub numele Charles-Eugene Ujfalvy de Mezökövesd.
Ar fi multe de spus referitor la familia Újfalvi de Mezőkövesd, din care face parte protagonistul poveștii noastre. Istoricii interesați ar putea aduce la lumină informații interesante despre o perioadă istorică foarte puțin documentată în istoriografia românească. Asta dacă vrem să ne asumăm istoria, așa cum a fost ea.
Așadar avem monumentul, avem povestea, avem drumul de acces. Mai trebuie doar inițiativa autorităților locale de a pune în valoare acest monument. Dorința de a-l scoate de la naftalină, de a-l valoriza din punct de vedere turistic, cu atât mai mult cu cât efortul financiar în amenajarea turistică a locului nu este mare. O mică parcare și un loc de popas amenajat cu bănci și mese este o investiție la îndemână, mai ales că amplasarea monumentului o permite. Apoi, un panou informativ în română, maghiară și engleză ar putea reda povestea. Iar semnalizarea monumentului s-ar putea face în ambele sensuri de mers, de la o distanță rezonabilă. Astfel povestea ar merge mai departe.

Țin sã mulțumesc prietenilor mei, Iudit Kovacs, Kürti Barna și Györfi-Deák György pentru ajutorul dat în documentarea materialului.

Bibliografie:
1. Kádár József, Szolnok – Dobokavármegye Monographiája Dej, 1900-1903;
2. Lista monumentelor istorice din județul Sălaj: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istorice_din_jude%C8%9Bul_S%C4%83laj#SJ-IV-m-B-05157
3. Colectiv, Potențialul de dezvoltare al județului Sălaj http://www.cjsj.ro/date/pdfuri/Turism/PotentialTURISM.pdf
4. http://www.primaria-ileanda.ro/
5. Iuliana Sranko, Scris și oralitate la nivelul lumii țărănești arădene (sec.XVIII – începutul sec.XIX) în lucrarea 90 de ani de administrație românească în Arad, ”Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010
6. Afirmarea românească în Someș. Patru ani de gospodărire liberală 1933-1937, Tipografia ”Cartea Românească”, Cluj, 1937
7. Gyalui Farkas, Mezőkövesdi Ujfalvy Sándor émlekiratai, Cluj, 1941

Alte articole

4 Thoughts to “Povestea unui monument uitat: Stâlpul Foamei”

  1. Anonim

    Iar vin ungurii si fura Ardealul?

  2. Anonim

    Iar ai baut petrol?

  3. Anonim

    Frumos articol, bine documentat .Va mai recomand urmatoarea carte :Újfalvi Sándor – Emlékíratok , Szépirodalmi könyvkiadó , Budapest ,199O , in care sunt multe referiri la familia Ujfalvi, la localitatile din judet si mai ales legate de Jibou.

  4. […] ”Structural, monumentul este construit din cinci blocuri de piatră puse pe un postament din același material. Patru blocuri sunt cubice, puse unul peste altul, iar cel de-al cincilea are o formă piramidală, stilizată. De peste 170 de ani ploaia, zăpada și vântul și-au lăsat adânc amprenta, însă în ciuda acestui fapt, obeliscul arată destul de bine. Pe latura opusă șoselei, cel de-al patrulea bloc de piatră are o inscripție ce cu greu se poate descifra: ”T. V. ISPANY / UJFALVI SÁMUEL / U […] / AZ UTOZOK”. Inscripția, în limba maghiară, are darul de a incita, notează magazinsalajean.ro. […]

Leave a Comment