Vacanța mare și paradisul pierdut

Ana Berar
Pentru noi, cei de o anumită vârstă, vara începea întotdeauna pe 15 iunie și se termina pe 14 septembrie. Astea erau singurele date care contau cu adevărat și intre ele se lăfăia, maiestoasă și fierbinte, VACANȚA MARE! Aveam trei luni întregi fără ceas deșteptător, fără ghiozdane sau teme, în care ne simțeam stăpânii timpului.
Vara avea un ritm al ei, o vibrație de libertate și de soare încins. O parte din acest timp se scurgea la bunici, erau foarte puțini cei care nu aveau bunici la țara. Dar o mare parte din vacanță o petreceam în Zalău. Eram suficient de mulți copii, așa încât, cu toate plecările la bunici, ne strângeam întoteauna o gașcă veselă pe lângă bloc.
Și ce echipă eram! O armată gălăgioasă și inepuizabilă. Nu aveam nevoie de aplicații, de programe elaborate sau de bugete de distracție. Ne ajungea o minge, o coardă, o cretă cu care desenam șotronul sau pur și simplu imaginația. Inventam jocuri cu reguli ad-hoc iar serile erau dedicate jucatului de-a „v-ați ascunselea”. Plictiseala era un cuvânt inexistent în vocabularul nostru. Dacă stăteai o secundă să te gândești că n-ai ce face, cineva striga deja pe sub geamuri: „Hai la o țurcă!” sau „Cine vine la o rațele și vânătorii?”.
Cel mai frumos lucru? Părinții noștri nu aveau nicio preocupare legată de cum să ne umple timpul. Nu existau agende pline de cursuri de înot, robotică, pictură sau tabere internaționale. Misiunea lor se oprea la a ne striga pe geam să venim să mâncăm o felie de pâine cu magiun sau roșii cu brânză și să se asigure că, deși aveam genunchii zgâriați, suntem întregi. În rest, eram pe cont propriu, iar această independență ne-a învățat cel mai de preț lucru: să fim creativi, să ne rezolvăm singuri conflictele, să ne bucurăm de prezent. Și mai ales, să avem prieteni!
Privind în jur, contrastele cu prezentul par aproape dureroase. Copiii de azi, plămăditi în era ecranelor, par uneori blestemați de o plictiseală cronică, în ciuda sutelor de opțiuni digitale pe care le au la dispoziție. Sunt generația care trebuie ținută cu disperare departe de telefoane, tablete și rețele de socializare, o luptă zilnică și epuizantă pentru părinți.
De cealaltă parte a baricadei, părinții de azi au devenit manageri de program pentru propriii copii. Caută disperați activități, vânează tabere, bifează opționale și trăiesc cu o vinovăție constantă că nu fac destul, că odraslele lor s-ar putea plictisi sau ar putea rata vreun stimulent intelectual. Am transformat copilăria într-un orar corporatist.
Privind în urmă, mi-e dor de acea vară pură, de libertatea absolută de a fi copii fără nicio strategie. De luxul de a nu face nimic preț de ore în șir, stând întinşi pe iarbă și privind cum trec norii.