# Prin stațiile de transport public din Zalău mișună fel de fel de cetățeni, care mai de care mai pricepuți în ale artelor teatrale. Într-o după-amiază de joi, așteptând o linie cu destinație în Astralis, mă abordează o doamnă. Toată înfofolită în straie de iarnă, deși soarele ardea la ora aceea, mă întreabă ce autobuz merge la gară. Respectuos îi dau indicațiile. Ezită pentru o secundă și-mi adresează, fără nicio jenă, o a doua întrebare: „N-ai doi lei?”, la care îi răspund respectuos „Nu, nu am”. Fără pic de sfială se apropie și mă ia de mână, insistând să îi dau. „Beteagă” cică la ochi, îmi zice că are nevoie de bani pentru un spray. I-am adresat răspunsul negativ inițial. Bolnavă ca bolnavă, dar nu la ochi, ci mai degrabă în ale tăriilor, la ce stări avea stimabila. La vreo trei minute era și cu ditai pipa în mână…
# Aviz zălăuanilor de vârste respectabile, autobuzele din stații așteaptă până la ultimul călător îmbarcat. Șoferii privesc cu atenție în oglinzi pentru a se asigura că nimeni nu rămâne pe dinafară. Suntem convinși că graba e mare, dar cu îmbulzeala la uși nu se ajunge mai repede la destinație. Claie peste grămadă, mulți se năpustesc asupra autobuzelor de n-au loc să coboare cei deja îmbarcați. Locuri sunt, tinerii își cedează de obicei scaunele celor vârstnici, deci?
* A se considera pamflet.
Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare!
Zvonăraşul de serviciu