Romfilatelia a introdus în circulație o emisiune de mărci poștale tematică, din seria Orașele României, dedicată orașului Botoșani.
Atestat istoric ca „târg”, numele orașului se regăsește înscris într-o filă de cronică în anul 1439, când domnia comună a urmașilor la tron ai lui Alexandru cel Bun era amenințată de invazia hoardelor tătare. Textul este redactat astfel: „în anul 6947 (1439 n.ns.), noiembrie 28, au venit tătarii și au prădat până la Botoșani”. Ca zonă locuită, cercetările arheologice o menționează în anii 1350 sau 1397. Prezentul și trecutul Botoșaniului sunt înfățișate explicit în arhitectura unor clădiri care vădesc evoluția așezării, stabilitatea sa de-a lungul timpului, preocupările pentru durabilitate și simțul estetic. Botoșanii conservă, ca într-un autentic muzeu în aer liber, mărturii ale unei lumi apuse: gospodării țărănești, conace boierești, somptuoase edificii publice construite în rafinate stiluri arhitectonice.
Un scurt itinerar ar putea începe din strada Ștefan cel Mare, unde se află Mânăstirea Popăuți, ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 1,40 lei, ctitorie a marelui domnitor care a împrumutat numele străzii.
Numele de Popăuţi provine din slavonă şi se traduce prin oameni ai bisericii. Aici era loc liber, dar cu poziţie strategică. Biserica a fost zidită în 1496 ca biserică de mir, primul ctitor fiind Ştefan cel Mare şi Sfânt, aşa cum arată pisania în slavonă din exteriorul zidului din nord, în al 40-lea an de domnie, la 30 septembrie. În drumul său spre Hârlău, venind din Suceava, domnul făcea mereu popas în Botoşani. Lângă biserică era palatul domnesc, unde se odihnea Ştefan cel Mare. La 22 iulie 1518 aici a poposit şi Petru Rareş. Biserica s-a numit şi biserica Domnească. Satul s-a format mai târziu, în anul 1626. Dintr-un document al lui Constantin Vodă Mavrocordat aflăm că în 1733 era încă biserică de mir. În 1748, Grigore Ghica întăreşte hrisovul domnitorului Nicolae Voievod Mavrocordat prin care s-a dăruit bisericii jumătate din moşia Tătăraşi. Cealaltă jumătate este dată de Constantin Vodă Racoviţă, o dată cu alte donaţii în 1751, când biserica Sfântul Nicolae devine mănăstire de călugări. În 1753, Constantin Racoviţă o înzestrează cu moşia târgului şi cu izlazul cumpărat de la familia Cantacuzino. Tot acum, el închină mănăstirea, Patriarhiei Antiohiei şi aici se instalează călugări greci. Grigore Ghica la 1776 întăreşte vechile acte pe care, în 1783, le întăreşte şi Alexandru Constantin Mavrocordat. În 1803 Alexandru Constantin Moruzzi voievod, stabileşte din nou hotarul între târg şi mănăstire aşa cum fusese stabilit prima oară în 1780. Egumenul mănăstirii, Arhimandritul Inochentie, arendează pe 6 ani încă două moşii ale Popăuţilor, aflate în ţinutul Vasluiului. La 1825 Mănăstirea stăpânea satele Cişmeaua şi Răchiţi, pe care în 1829, Vlădică Inochentie (fostul egumen devine în 1820 Mitropolit cu titlu Ilicopoleos), i le arendează lui Constantin Caragea, împreună cu moşiile mănăstirii, trei iazuri mari şi viile. În 1830 Mănăstirea arendează lui Constantin Hariton moşiile Văratecului din Basarabia. Mănăstirea era în 1840 în culmea bogăţiei, dar acestea erau jefuite de călugării greci, care erau mereu în conflict cu locuitorii târgului Botoşani. Aceştia, încă din 1805 se plângeau domnitorului de relele ce le făceau călugării greci de la Popăuti. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea devine în 1863 biserică de mir. În 1868, casele vechi egumeneşti sunt date armatei, iar în 1870, Compania Căilor Ferate ia şi livada mănăstirii. Personalul mănăstirii este redus în 1872 la doi preoţi, doi cântăreţi şi un paracliser. Biserica ajunge în ruină şi abia în 1891 superiorul V. Păuna obţine bani şi o acoperă cu tablă. Personalul rămas trece în 1894 în seama comunei. La 15 iulie 1897 protoieria închide biserica, căreia la 12 mai acelaşi an îi cade partea de sus a catapetesmei. Tot în 1897 este declarată monument istoric şi în 1899 statul începe restaurarea ei în exterior. În 1901 parohul Grigore Deliu intervine pentru înapoierea caselor egumeneşti, dar n-are succes. Restaurarea bisericii în exterior este terminată în 1906. În 1908 se împrejmuieşte şi se repară clopotniţa. În 1991 a fost reînfiinţată mănăstirea, dar s-a populat abia în 1996.
Firește că Botoșaniul are și un centru administrativ remarcabil prin arhitectura unei clădiri care adăpostește sediul Primăriei, ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 1,90 lei. Cunoscută și sub numele de Casa Ianachi, a fost construită în anul 1806, în stil eclectic cu vizibile influențe germane. Trecută în urma unor acte de vânzare în proprietatea Hatmanului Anastase Bașota, ajunge prin răscumpărare la Grigore Ghica. Acesta o dăruiește Eforiei, conform unor documente originale aflate la filiala Botoșani a Arhivelor Naționale. Pentru o vreme a devenit sediul Tribunalului unde, în perioada octombrie 1864 – martie 1865, Mihai Eminescu a lucrat în calitate de copist. Între anii 1906 – 1914 clădirea a fost restaurată.
Municipiul Botoșani păstrează în filele istoriei sale, alături de Ștefan cel Mare, numele unor personalități de marcă ale culturii, istoriei și tehnicii românești precum Nicolae Iorga, Grigore Antipa, Elie Radu, ale căror portrete se regăsesc alături de mărcile poștale realizate în acest an – 2020 – dedicate frumosului oraș al Moldovei. Istoria Botoșanilor, percepută ca o oază de liniște și verdeață într-o deplină armonie cu arhitectura veche, este prezentă într-o gândită alcătuire în edificiul, monument istoric, cu numele de Muzeul Județean de Istorie, ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 5 lei. Datând din anul 1913, construcția ridicată de maeștrii italieni, în stil eclectic, a fost destinată inițial sediului Prefecturii. Planurile construcției au fost elaborate de arhitectul Petre Antonescu. Vestigii ale civilizației paleoliticului, neoliticului, bronzului și fierului, uneltele și armele din piatră șlefuite și din os, ceramică pictată (celebra ceramică de Cucuteni), îl familiarizează pe vizitator cu tot ceea ce a însemnat viețuirea pe frumoasele meleaguri ale Botoșanilor Moldovei. Un exponat de excepție este cel mai vechi adăpost omenesc din Sud-estul Europei, descoperit la Râmniceni și reconstruit parțial. De remarcat faptul că unele exponate tematice ale muzeului au fost incluse în mari expoziții la Vatican, în Elveția și Polonia.
Cinstind memoria unei personalități marcante, referindu-ne la Nicolae Iorga, o casă memorială, ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 19 lei, în care a locuit marele istoric ne prezintă o expoziție foto-documentară, primele ediții ale operei sale, alături de impresionanta bibliotecă istorică. Dintre cele 10 locuințe schimbate de familia istoricului în perioada copilăriei și adolescenței sale, este singura clădire ce s-a păstrat din secolul al XIX-lea, fiind atribuită de botoșăneni lui Nicolae Iorga, încă din perioada interbelică, deși familia Iorga a locuit aici în calitate de chiriași între anii 1876 – 1880.
Casa memorială „Nicolae Iorga” este locul în care se păstrează un important număr de piese cu valoare patrimonială, legate de personalitatea ilustrului istoric Nicolae Iorga. Fotografii originale ale familiei acestuia, ale lui Nicolae Iorga în diferite momente ale vieții sale, diplome de Dr. Honoris Causa primite din partea unor celebre instituții de învățământ din Europa (Sorbona, Cambridge, Roma) și un mare număr de cărți scrise de Nicolae Iorga, multe în ediții princeps, precum și ziare și reviste pe care le-a editat și îndrumat conturează dimensiunea extraordinară a uneia dintre cele mai mari personalități ale culturii românești și universale. În cele două încăperi ocupate de Zulnia Iorga și de cei doi copii ai săi, Nicolae și George, este prezentată o reconstituire de epocă. Celelalte două încăperi sunt afectate unei expoziții foto – documentare și unei săli multifuncționale unde sunt expuse primele ediții ale operei lui Nicolae Iorga. În prima dintre acestea este adăpostită o bibliotecă istorică, alcătuită din carte curentă achiziționată în ultimii ani. Salonul familiei redă un interior, datând din ultimele decenii ale secolului trecut, aparținând unei familii cu un venit modest, dar cu un trecut prosper, timp în care s-au acumulat o serie de bunuri, provenind din agoniseală proprie sau moștenite de la familiile avute din care proveneau părinții istoricului. În camera copiilor, pasiunea cititului de care era stăpânit fiul cel mare – Nicolae – este sugerată de o etajeră cu cărți, o masă de scris, un sfeșnic cu lumânare. Martoră a primei lecturi, această încăpere beneficiază și ea de o descriere amănunțită în cartea autobiografică a marelui istoric intitulată O viață de om așa cum a fost.
M. S.
