Valoarea unui “nimic”

Cu greutate reuşeam, înainte de a mă maturiza – considerând că am început să mă maturizez şi eu, într-un final – să nu mă las cuprins de stările depresiv-blegoase atunci când vedeam cum, după şcoli “fără număr”, un vraf de diplome şi muncă până la saturaţie, totuşi nu reuşeam să fiu şi eu conform trendului de prin Bucureşti, adică şmecher. Acest termen, oricum l-ai aşeza, are o conotaţie manelistă, cu precădere în anumite zone ale ţării. Şmecherul e dotat mereu cu nenumărate carduri, o herghelie de cai-putere, de la trei piţipoance în sus, toate plastifiat- țâțoșate conform ultimelor standarde în domeniul esteticii prin bisturiu.

Orice tânăr trece la un moment dat, cel puţin o secundă în viaţă, prin această nebuloasă, de ce eu nu, cu tot sacrificiul meu măsurat în ani şi cărţi mâncate pagină cu pagină, iar infractorul greţos pe care îl văd prin reviste pe post de guru al vieţii de noapte şi monden de serviciu 24 din 24 se încadrează cu „da” oricum l-ai aşeza sau indiferent cum l-ai interoga. Case, maşini, bani, distracţie, siguranţa traiului de mâine, toate cu „da”.

Superioară acestei categorii de şmecher este cea a interlopilor, urmând cea a baronilor, mogulilor şi lista poate continua. Pe aceştia începem să-i vedem la televizor, arcuindu-şi umerii atunci când sunt luaţi la întrebări de autorităţi sau când sunt îmbrânciţi prin dube ruginite şi duşi prin subsoluri. Cum ar veni, de la jacuzzi asezonat cu şampanie de 10.000 de euro, la wc-ul turcesc în văzul tuturor şi macaroanele alunecoase, cu sos incert. De la blonda inflamată prin toate extremităţile, la colegul de cameră care miroase a esenţă de sconcs şi cu care trebuie uneori să şi dormi în patul de fier. De la plimbările cu “porşul” ultimul răcnet la plimbările programate, în cuşca de trei pe trei cu plasă deasupra, ca la urangutanii de la zoo.

Văzând şi auzind de aceste nemernice nedreptăţi aplicate şmecherimii şi mogulimii româneşti, acţiune devenită deja brand naţional, am început să mă liniştesc. Am realizat că perna mea, din patul meu de acasă, e atât de caldă şi că nimic pe lumea asta nu mi-ar da un confort mai mare şi un somn mai liniştit. Că un frigider care nu e mereu plin, nu mai e aşa o indecenţă şi că cele câteva perechi de jeanşi pe care le am, îmi sunt mai mult decât suficiente. Că sunt sănătos tun şi trebuie să iau asta ca pe un dar imens, ca pe o bucurie nemăsurată, de fiecare zi. Sună toate banal, sec, obişnuit… dar încercaţi să vă imaginaţi, pentru o secundă că ceva din ceea ce am scris, exceptând bunurile materiale, lipseşte. Totul s-ar prăbuşi dacă vreuna din componentele vieţii noastre ar lipsi, vreuna din cele pe care le considerăm de multe ori ca fiind de la sine înţelese şi primite, eventual şi garantate etern. Nu, nimic nu e garantat pretutindeni şi pentru totdeauna. Totul trebuie preţuit, valorizat, apreciat, păstrat, până la cel mai mic grăunte de bine care ne este dat!

Nu fiţi trişti şi nu vă consideraţi defavorizaţi de soartă pentru că nu aveţi ce au ei, pentru că aceşti oameni au de fapt… nimic. Lupta pentru bani și putere reprezintă scopul principal în viață al acestei categorii care uită adesea că viața trece și aduce, aidoma unei ape învolburate, gunoaie și bolovani pe care le așează la picioarele lor formând un zid pe care, la un moment dat, nu-l mai pot trece.

E un îndemn pentru cei tineri în special. Nici nu bănuiţi ce-i aşteaptă şi nu vă imaginaţi cât sunteţi de invidiaţi, chiar voi, cei care vă consideraţi poate mai fără noroc, de către cei ajunşi să tânjească după un lucruri banale: o frunză, o floare, mersul pe trotuar, magazinul de la colțul blocului. Ajunşi în aresturi sau prin penitenciare, aceşti oameni cândva roşii în obraji, plesnind de sănătate şi bogăţie, ajung acolo nişte umbre care rătăcesc precum somnambulii prin gânduri ciudate, visuri spulberate, temeri și nebuloase numai de ei ştiute, pe coridoare înguste şi întunecate sau camere insalubre, apăsătoare, cu pereţi mucegăiţi.

Acești oameni care ieri au avut totul, nu mai au nimic, ei sunt în cel mai întunecat “acolo”, în spatele unei uși de oțel, ferecată cu șapte lacăte, iar tu, în banalul “afară”. Bucurându-te de “nimicuri şi mărunţişuri” cum ar fi viaţa acasă la tine, soarele, iarba de sub tălpi, zăpada din palme, sărutul persoanei iubite, îmbrăţişarea celor dragi, mâncarea gustoasă de acasă, oricât și oricând dorești, planurile pentru week-end, leneveala, statul pe net sau umblatul hai-hui pe unde te trimit dorinţele şi simţurile. Şi perna de acasă, pe care noaptea o ai sub cap, fără să realizezi de cele mai multe ori cât de mult valorează.

Dincolo de cei care ajung în cel mai întunecat loc de pe Pământ – pușcăria – nu trebuie să uităm de cei singuri, de cei care, aparent liberi, sunt captivi în singurătate, nevoi uriașe, foame, lipsă de medicamente, lipsa celor mai elementare lucruri pe care noi le considerăm firești, ele fiind nelipsite din viața noastră. Sunt cei în vârstă, abandonați de cei pe care i-au crescut, sunt copii care își numără pe degete hainele din dulapuri, cărțile și caietele ori feliile de pâine pe care le primesc zilnic. E atâta sărăcie în jurul nostru, sunt nedreptăți pe care le fac cei care au dreptatea în capul listei atribuțiilor de serviciu, sunt lipsuri atât de mari și drame la care, doar o secundă dacă ne-am gândi, am realiza că așa cum suntem și cu “nimicul” pe care noi credem că îl avem, ar trebui să fim de fapt, oameni fericiți.

Alte articole

Leave a Comment