Mamelor din țara-ntreagă, iertați-ne!

Dacă ar fi să cerem vreodată iertare mamelor noastre, pentru făcutele, dar mai ales nefăcutele cu care le-am garnisit decadele, probabil că am avea nevoie de un caiet de 200 de file, așa cum aveam pe vremuri, iar pe fiecare filă să scriem de sute de ori, iartă-mă. Pe eticheta acestui caiet ar trebui scris, de asemenea, tot iartă-mă, însă de această dată cu litere mari și îngroșate. Pentru aceea că noi, copiii lor, nu am reușit și iată că nu reușim, mari fiind acum, să le asigurăm o bătrânețe în care grijile să fie cât mai puține, relaxarea și bucuriile cât mai multe și mai mari, grija noastră și a acestui stat, mult mai palpabilă și mai consistentă.

Noi, copiii tineri sau bătrâni care mai avem mămici pe Pământ, dar și copiii care își au mamele acolo sus de tot, dar în suflet pentru totdeauna, ar trebui să le rugăm să ne ierte pentru faptul că nu suntem capabili să răsturnăm un sistem, să întoarcem un stat cu fundul în sus, și după ce l-am înroșit bine cu șuturi, să îl punem să facă dreptate. Sau măcar să-l reparăm, să-l cârpim, să-l îndreptăm puțin din strâmbăciunea lui hidoasă. 

Citeam, în aceste zile, un răspuns pe care l-am primit  de la Casa de Pensii, în care ni se arăta faptul că un pensionar special din Sălaj (noi știm că vorba despre o doamnă, nu e nici sigur şi nici important) primește lunar suma de aproape 24.000 de lei. Nu sunt în măsură să judec veniturile cuiva, anii, cu zecile, de munca ai cuiva, nu fac asta pentru că despre aceste lucruri nu-ți poți da cu părerea, mai ales aici. Revenind însă la suma în sine, cum bătrânii noștri judecă încă în “milioane”, da, asta înseamnă 240 de milioane vechi, deci ați citit corect. Nu am să disec acum cu și de ce primește această persoană peste 5.000 de euro lunar, ca drept de pensie și nici n-am să dezbat dacă, chiar și fost magistrat fiind, această persoană și-a adus aportul la progresul societății, dar a și efectuat o muncă care să se situeze cu o sută de nivele peste cea a unui chirurg neurolog, a unui ortoped pediatru, a unui inginer la țevi, a unui maistru la anvelope sau a unui dascăl cu 50 de ani în câmpul muncii. O fi și asta adevărat, nu știu.

Ceea ce mă intrigă, mă uimește, mă chinuie, e gândul că mamele noastre, dar și bunicile și străbunicile pe care le mai avem, în majoritate, își târăsc, la propriu, bătrânețea, într-o mocirlă a umilinței, sărăciei și desconsiderării din partea statului pe care l-au servit timp de decenii și pentru progresul căruia au contribuit, prin taxe și zeciuieli, lunar. Evident că nimeni n-ar îndrăzni să ceară o pensie de “100 de milioane vechi”. Poate nici de 50 de milioane, referindu-mă la cele mai multe dintre mamele noastre. De 240 de milioane nici nu are sens să mai discutăm. Dar între 800, 900, 1200 și 24.000 este o diferență pe care niciun criteriu logic și legal nu o poate explica. Nu ai cum. Poți explica o diferență legitimă între o pensie de 800 și una de 8.000 de lei. Deși ar fi  greu chiar și acolo. Însă până să ajungi să sari peste 20.000 de lei  pensie cu care poștașul îți bate în poartă lună de lună, este o cale lungă și foarte greu de pietruit cu argumente robuste.

Ca stat, stat de drept sau cum te-oi numi prin documente, evident că nu poți fi iertat pentru faptul că oferi o mizerie, un “rest” de pensie, o înjurătură de sumă unui om, după o viață muncită indiferent de domeniu, lăudându-te slinos că aceste sume vor fi și iar vor fi mărite, Sfântul Duh știe când. Pe de altă parte, desigur, nimeni nu este într-atât de absurd încât să pună semnul egal între anumite profesii, între anumite activități, între anumite grade de dificultate a activităților desfășurate, grupe de muncă, condiții speciale etc. Nu despre asta este vorba, ci despre sfidarea adusă de diferențele apocaliptice între o pensie normală, firească, pe deplin meritată și o pensie specială care pur și simplu frizează ridicolul.

Indiferent cum mi-ar explica prim ministrul, ministrul finanțelor, ministrul ploilor, al minciunilor sau cine o mai fi că există o logică în faptul că cineva după 40 de ani de muncă pe Pământ și nu pe Lună sau undeva către centrul Pământului, primește peste 5.000 de euro în România, iar celălalt, muncind tot atâția ani, poate cu o pregătire școlară dar și profesională cu mult mai vastă și un grad de dificultate în munca prestată mult mai serios, primește 500 de euro. Nu există explicație validă, sănătoasă, menită să lămurească.

Ar fi fost poate logic, în condițiile în care pentru această pensie de peste 5.000 de euro, ai și plătit în mod corespunzător dările aferente. Evident că nu este așa, pentru că specialii României, implicit ai Sălajului, ar fi trebuit să beneficieze, confirm acestui criteriu sfânt, de o pensie situată undeva la 2.500-3.000 de lei. Nu neagă nimeni faptul că oamenii aceștia au muncit mult, au învățat pe brânci prin școli, au avut responsabilități mari, stres, probleme cu carul și o grămadă de neajunsuri pe care, de altfel, orice om care muncește le întâmpină de-a lungul anilor. O pensie mare este un lucru meritat pentru oamenii cu mari responsabilități și cu munci speciale, riscante, epuizante etc. Dar aceste pensii speciale nu pot fi numite, simplu, “pensii mari”, așa cum mizeriile primite de cei mai mulți români după o viață de muncă nu pot fi numite “pensii decente”. E ca și cum ai aduce în discuție Everestul și Meseșul, comparându-le stupid.

Dar ce să le spunem în aceste condiții, mamelor noastre? Că statul român și-a bătut joc de ele, le-a folosit, le-a chinuit, le-a amăgit? Că în ziua dreptății, ușile lui s-au închis în fața lor? Ce explicație le-ar putea opri oftatul și tristețea? Ce să le spunem acum, când ele privesc singure și speriate către apus, că suntem nu doar impasibili, ci și incapabili să punem botniță acestui stat barbar, să scoatem în șuturi și “castane” de prin marile instituții pe cei care refuză sistematic să repare măcar, nu să îndrepte, cea mai mare dramă care i se poate întâmpla unui om după ce a muncit o viață întreagă? Unii, cei cu pensii nemeritat de speciale, cei mai mulți dintre ei, spun că e populism. Să spună. Îmi asum “populismul” acesta invocat de ei și mă lasă rece concluzoa lor searbădă, așa cum și pe mama o lasă rece explicațiile lor nesfârşite. Eu le spun că asta este realitatea. Mamele noastre, cele mai multe dintre ele, se luptă în taină cu singurătatea, neputința, frustrarea, boala, în multe cazuri cu o grămadă de lipsuri. Iar toate acestea nu pentru că n-au muncit, nu pentru că n-au contribuit, nu pentru că nu le-a păsat.

Ci pentru că statul român, acum, le-a trădat.

Degeaba explicăm gângav, mijind ochii ca să părem importanți și credibili pe la TV, cum e cu punctul ăla care, “uriaș” cât un punct fiind, va crește. Degeaba vii și trasezi linii peste curbe și mâzgăleşti scheme halucinante în fața acestor oameni care au pensii mizerabile, spunându-le că totul are o logică. Nu. Logica, dacă există, e una singură și e cea care rămâne acolo, pe fața de masă din bucătărie, acolo unde mămicile noastre își drămuiesc ceea ce mai rămâne din…  ceea ce a rămas. Când încearcă, așa cum pe vremuri din doi cartofi și o bucată mai mult os decât carne făceau două- trei feluri de mâncare, să facă și acum, din 700, 800, 900 poate 1.000 de lei, o soluție de astupat treizeci de dări, de facturi, de datorii, de medicamente, de alte și alte nevoi,  de plătit lunar! În loc de odihnă și bucurii, le oferim neliniște suprapusă peste hipertensiunea lor veșnic agasantă, peste genunchii lor fragili, peste mâinile care abia mai reușesc să facă interminabila treabă de zi cu zi.

Capac peste toate –  realitatea cea crudă, aceea de a nu fi în stare să își asigure un coș zilnic de alimente de bază, fără pretenții cu iz de delicatese, multe dintre ele. Cum ar fi să meargă nu prin croaziere sau vacanțe, așa cum merg seniorii europeni, ci măcar o dată pe lună la un dentist, la un terapeut, o dată pe an la un teatru, la un coafor, sau poate într-o stațiune, pe banii lor, în anii ăștia rămași? Cum ar fi să meargă undeva să se ungă cu puțin nămol, să fie servite la o masă, să nu se mai ridice la spălat de vase non stop și să se autosugestioneze că, încă, bătrânețea nu are colții chiar atât de ascuțiți? Desigur, le putem spune asta și multe alte povești de alinat bătrânețile, le putem cere iertare în numele acestui stat ostil și parșiv. Ele ne-ar ierta într-o clipire de geană căci, vorba aceea, “mama” e sinonim cu răbdarea, înțelegerea și mai ales iertarea. Ar scoate pe rând în fața noastră, unul câte unul, toate “cuiele” bătute de-a lungul zecilor de ani, în lemnul mai mult sau mai puțin prețios al vieții. Ar smulge din fibra lemnului-viață toate cuiele-necazuri care mai întâi le-au rănit de sute, mii de ori, înainte de a fi bătute acolo. Pot face asta, tot pentru noi.

Însă pentru găurile rămase în locul acestor cuie, nimeni n-ar mai putea să facă nimic.

Să ne iertați, mămicile noastre, pentru tot și pentru totdeauna. Pentru ceea ce am făcut mai puțin bun voi ne-ați iertat; însă pentru ceea ce nu am făcut, oare puteți face asta? Desigur, e tot un gest egoist din partea noastră, acela de a nu rămâne așa cum de fapt ar trebui să rămânem la final: cu conștiința încărcată de gândul că doar de atât am fost și suntem, iată, în stare.  

Alte articole

2 Thoughts to “Mamelor din țara-ntreagă, iertați-ne!”

  1. Anonim

    Nu mi pot opri lacrimile. Mama mea s a chinuit ani la rand sa si reconstituie o prapadita de carte de munca, au ratacit arhiva, o batjocura mai mare nu am vazut. A ramas singura, ne a avut pe noi, 2 copii dar a fost mereu prea demna sa accepte un ajutor suplimentar fata de pensia ei dupa 45 de ani de munca! Statul roman a umilit o pana in ultima clipa. Da, iarta ma e un cuvant prea sarac… Atat de adevarate, aceste randuri 😭😭😭

  2. Anonim

    Trist, dat cat de adevarat! Nu poti sa nu fii revoltat cand stii toate astea, dar iti sunt si confirmate in astfel de cuvinte. Ce viata avem aici :((

Leave a Comment