Inimă de copil

Cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă, este să ai o copilărie fericită”, spunea Agatha Christie. Nimic mai adevărat! O copilărie fericită, cu tot ceea ce cuprinde termenul “fericire” în cazul unui copil, este, de departe, una din marile minuni posibile ale vieţii. Ce anume face un copil fericit? Dragostea părinţilor, iubirea bunicilor, libertatea  de a alege, prezența fraților sau a prietenilor, frumuseţea fiecărui lucru şi a fiecărei trăiri nou-descoperite, curiozitatea, lipsa grijilor şi a complicaţiilor. Gustul unei bomboane, forma unei cireşe, devotamentul unui animal de companie sau jucăria preferată. 

Mângâierea mamei, îmbrăţişarea tatălui, acoperişul de deasupra capului, farfuria cu mâncare bună şi hrănitoare, prăjiturile mamei sau ale bunicii. Copiii găsesc fericirea și într-o hârtie mototolită, aruncată pe jos, în steaua de pe cer, în bulgărele de pământ, în picătura de ploaie sau în cartea cu povești. Oriunde!

 Copilăria noastră, a celor mari acum, poate că nu a fost atât de frumos aranjată, opulentă şi sofisticată, aşa cum este cea a celor mai mulți copii de astăzi. Dulciurile noastre se reduceau de cele mai multe ori la fructele din pomi sau pâinea cu zahăr ori cu silvoiță. Cărţile colorate erau puţine, creioanele colorate, vreo trei-patru, bicicletele erau o raritate, jucăriile le număram pe degete și le admiram, de cele mai multe ori, la alții ori prin vitrinele de care care ne lipeam obrajii, visând. Dar dincolo de tot ceea ce şi atunci şi acum, numeam şi numim lucruri, obiecte, adevărata fericire a copilăriei trebuie căutată în tot ceea ce este însufleţit.

Niciun obiect, indiferent cât de mare, scump sau strălucitor ar fi, nu poate aduce fericirea pe care o aduce privirea mamei, ochii care sclipesc de bucurie ori de grijă, buzele care ating un obraz sau o frunte, braţele tatălui, care cuprind trupul firav într-o îmbrăţişare mare cât lumea. Cuvântul şoptit de cei dragi, indiferent cine sunt cei care au grijă de tine – mamă și tată, doar mama, doar tata,  pentru ca și ei, așa cum sunt singuri, reprezintă o familie, bunic, frate, tutore sau părinte adoptiv. Certitudinea că eşti în siguranţă, eşti iubit, ocrotit, valorizat, sprijinit şi mai ales corect înţeles înseamnă şi acestea, toate, o copilărie fericită. Copiii au mare nevoie de înţelegere, aceasta este poate cea mai mare nevoie a lor. Au nevoie de adaptarea noastră, a celor mari, la copilăria lor, total diferită de a noastră. Copilăriile de azi nu mai seamănă nici la bază măcar, cu ceea ce ieri numeam copilărie. Este şi bine, şi rău, dar asta găsim pe orice cărare a vieţii, şi bine, dar şi mai puţin bine.

Trebuie să învţăm şi noi, din mers, să înţelegem ce este şi cum este copilăria lor, care le sunt nevoile, aşteptările, cum se trăieşte astăzi, copil fiind. Numai astfel îi vom putea face cu adevărat fericiţi. Sunt desigur necesare, reguli, restricţii, limite, însă multe dintre ele trebuie readaptate, înţelese mai profund şi aplicate diferit, tocmai pentru că ei sunt diferiţi şi poate mai profunzi decât am fost noi atunci când eram ca ei, pentru că vremurile erau mai cinstite, mai simple, mai reale… Iar noi nu aveam nevoie de complicații. Dincolo de toate acestea, copilăria, cel mai frumos glas al vieţii, nu dispare niciodată. Ea rămâne în noi atât cât o lăsăm să rămână, iar dacă o alungăm, ea oricum nu pleacă ci rămâne ascunsă în noi până la sfârșitul vieții.

Pildele ei ne sunt de folos în cele mai neaşteptate drumuri şi situaţii, iar frumuseţea şi inocenţa care radiază din ea ne pot lumina multe căi, multe enigme şi multe neajunsuri care sosesc mai târziu pe drumul vieţii. Copil eşti nu doar atunci când biologic te numeşti aşa, ci mereu, atâta timp cât reuşeşti să îţi reaminteşti acest lucru şi să îl laşi să se manifeste. Primim o copilărie fiecare dintre noi iar este cea mai frumoasă “obligaţie” a vieţii. 

Cel mai frumos lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă va pleca din tine doar alungat. Altfel, copilăria rămâne acolo, înrădăcinată, mereu crudă, plină de culoare, de speranţe şi frumos, dincolo de amprenta nemiloasă a timpului. De multe ori ea înseamnă salvarea noastră atunci când suntem tentați să acordăm o importanță nemeritată ori nocivă, anumitor stări sau situații. Un copil cade, se lovește, plânge un minut. După aceea, totul e la fel ca înainte iar zâmbetul e parcă și mai larg, mai frumos, după o lacrimă vărsată. Un copil nu pierde timpul niciodată cu supărări, răzbunări, povețe și reguli, ori, mai rău, judecăți îndreptate către cei din jurul lui. Dacă măcar atât reușim să păstrăm în noi, de-a lungul vieții din minunata copilărie, vom fi mai lipsiți de tristeți, de deprimări, de neîmpliniri, și vom reuși să trecem în cel mai scurt timp peste orice încercare grea, lăsând loc bucuriei, simplității și purității fiecărei zile care vine, ne zâmbește și dispare.

Copilăria, visul nostru de aur pe care îl visăm, ciclic, toată viața, este cea mai pură demonstrație de alchimie a vieții. Mergând către maturitate putem prinde în câte o noapte cu cer senin o stea căzătoare pe care să o scoatem la lumină atunci când uităm că, de fapt, în adâncul sufletului, nu încetăm niciodată să fim copii. Suntem sau vrem să credem că suntem oameni mari; în realitate însă, rămânem hoinărind desculț pe acest tărâm neprețuit până în clipa în care plecăm. Pentru că încercăm mereu să ne reîntoarcem în copilărie, să repetăm, fie și doar în gând ori în vis, minunatele zile și nopți în care nimic nu reușea să ne întristeze mai mult de o clipă. 

Alte articole

Leave a Comment