Iarna pe uliță

Ana Berar
M-am întâlnit deunăzi cu un amic din copilărie. Poate amic e prea mult spus, locuiam în aceeași zonă de oraș și, pe vremurile acelea, noi, copiii dintr-o anumită zona ne cam știam. Erau niște vremuri “tribale” cu găști de blocuri, cu ierarhii bine stabilite. Și m-a întrebat așa, din senin “Îți amintești ce derdeluș grozav era pe Titulescu? Și ce trambulină era pe la jumătatea străzii?” Am râs cu poftă, evident că îmi amintesc. E ciudat că, deși au trecut atâția ani din vremurile acelea, memoria mea păstrează cu sfințenie amintirea copilăriei. Gusturile și mirosurile de atunci. Și am constatat că asta nu mi se întâmplă numai mie, că memoria vremurilor de atunci e un fel de bun comun al generațiilor noastre, ca un fel de ”cloud” la care fiecare contribuie cu câte ceva.
Nu știu de ce, dar cele mai puternice și mai intense sunt amintirile legate de iarnă. De iernile de atunci, cu zăpadă și frig. Mașini erau puține și, bonus, se oprea circulația. Așa că noi, copiii, cu săniuțele noastre, deveneam stăpânii orașului. Oferta era variată și alegerea derdelușului se făcea în funcție de cât timp aveam la dispoziție și de cât de bine îți stăpâneai sania. Aveam de ales între Titulescu, Traian sau Andrei Mureșanu. De mașinile rătăcite nu ne era frică, era cineva tot timpul la baza ”pârtiei” care, dacă se rătăcea vreo mașină striga din toate puterile, avertizându-i pe cei de pe traseu. De fapt cred că mai degrabă mașinilor le era frică de noi, pentru că ghețușul făcea strada inaccesibilă.
Andrei Mureșanu era pentru zona noastra apogeul. Puteai porni din partea de sus a acesteia și coborî până în Simion Bărnuțiu de azi. Îti trebuiau ceva abilități de pilot pentru traseul acela, că prindeai o viteză năucitoare. Cei care stăteau acolo erau probabil disperați și mai făceau tentative de a arunca cenușă ca să poată să mai circule și ei. Ne înfuriau grozav chestiile acelea și se aducea zăpadă, să refacem ”pista”.
Nu aveam bocanci ”insulated” și nici echipamente adecvate. Dar aveam un entuziasm molipsitor și obraji roșii. Ne regăseam în fiecare dupa-amiază fără să ne fi creat vreun eveniment pe rețelele de socializare. De fapt rețeaua de socializare era însăși derdelușul. Erau, evident, găști și grupulețe, dar era loc pentru toată lumea. Mai apăreau și mici incidente, ne mai ciocneam, ne mai loveam, dar nu îmi amintesc să fi asistat la ceva accidente serioase. Sau să fi auzit de vreunul.
Mergeam spre casă când era întuneric. Ajungeam cu mâinile și picioarele atât de inghețate încât în prima fază mă dureau. Ghetele erau leoarcă, la fel și mănușile; le puneam sub caloriferul mai mult sau mai puțin cald, sperând să de usuce până dimineață.
Când mi se face dor de iarnă, de iarna aceea adevărată, cu zăpada care scârțâia sub tălpi și frig care îți lipea nările, cred că de fapt mi se face dor de copilărie. De iernile acelea în care toate străzile erau ale noastre. De prieteniile de atunci. De alb. De zăpada care acoperea urâțenia și dădea orașului o frumusețe și o magie ireală.

Alte articole

2 Thoughts to “Iarna pe uliță”

  1. Anonim

    Da’ sa vezi ce duris era in cimitir.Avea la mijloc o trambulina unde adeseori imi pierdeam si sania si ochelarii.Ne mai bateau ,vorba vine,tiganii lui Faraon ,dar nu renuntam.Unde esti copilarie ?….
    P.S.Ca sa nu mai zic de un biet caine care intr-o seara de sanius pe Sarmas,a devenit in imaginatia noastra de copii,cel mai fioros lup.Ceva mai rau ca si ala de-a mancat-o pe Scufitza.Of course ,el n-avea treaba cu noi dar a cauzat o retragere foarte rapida …

  2. Anonim

    Mais où sont les neiges d’anțărț?

Leave a Comment