Educația – “Fetița cu Chibrituri” a României

Aflăm, cu adâncă durere în suflet, că România este ultima țară din plutonul european în privința investiției statului în educație. Suntem pe ultimul loc, între toate țările – evident, inclusiv între cele de care, cu ani în urmă, râdeam cu gura până la urechi. Să nu investești în educație înseamnă să nu-ți pese de viitorul nației. Să te doară la moțul de la bască de ceea ce va însemna țara pe care o conduci acum, peste niște ani. O puteți numi “crimă”, nu vă acuză nimeni de rele tratamente aplicate situației în sine.

Statistic, suntem într-o situație alarmantă. Faptic, suntem în rahat până la gât. Potrivit ultimei statistici, Romania a cheltuit , anual, aproximativ 248 de euro pe cap de locuitor pentru educație, cea mai mică sumă din Uniunea Europeană, unde media a fost de 1.400 de euro pe cap de locuitor.
România este devansată și de Bulgaria, țară pe care cei mai mulți încă o consideră în urma noastră și care, în 2015, de exemplu, a cheltuit pentru educație 250 de euro pe cap de locuitor; de Croația nici nu mai vorbim, statul croat acordând 500 de euro pe cap de copil – viitorul țării. La polul opus, la o distanță de-a dreptul galactică, sunt state care ajung să acorde fiecărui locuitor sume firești având în vedere importanța capitală a acestei investiții cruciale pentru viitorul unei țări: Luxemburg (4.685 euro), Danemarca (3.368 euro) și Suedia (2.977 de euro).

Revenind la plaiurile mioritice, în condițiile în care nimeni nu mișcă un deget pe segmentul educațional, cu un ministru și conducători de inspectorate înarmați cu seceră și ciocan, factori de răspundere a căror preocupare este epurarea politică, numirea în funcții sub jurământul de partid și alte mizerii care nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni, nu mai e de mirare de ce rămânem mereu ultimii, și la acest capitol. Ce sens mai are să vorbim despre o educație care să ne asigure în viitor, adulți isteți, harnici, intuitivi, care nu doar să se descurce în drumul lor prin viață ci să pună umărul la dezvoltarea țării, în condițiile în care educația are la noi lacune uriașe pe segmente despre care îți este literalmente jenă să vorbești?

Ce pretenții să mai ai, atunci când vezi cum copiii ies de la toaletă fără să se spele pe mâini sau când nu ți se mai pare o veste terifiantă atunci când citești săptămânal despre un copil abuzat… sexual, de un alt copil. În școli nu există nicio urmă de educație civică, sexuală, de igienă, niciun fir de educație în privința alimentației, a folosirii internetului, a ideii de socializare și multe, multe altele. Educația de acasă nu mai are putere de una singură, pentru că, dacă nu este susținută și dezvoltată de cea din școală, își pierde și ea din eficiență.

Vedem, uimiți, cum în Japonia copiii participă direct la prepararea meniului servit la prânz în școală fără să țină telefoanele mobile în mâini. Copiii curăță legume, așează mâncarea în farfurii, ajută la așezarea mesei și strângerea ei. În timp ce desfășoară toate aceste activități, râd, socializează direct unii cu ceilalți, primesc explicații despre alimente, despre felul în care ele ajung în farfuria lor și multe alte lucruri, aparent mărunte dar care puse cap la cap alcătuiesc o temelie solidă a educației de care fiecare se va folosi în viață. Copiii noștri ronțăie chipsuri și biscuiți în pauze, beau cola și apucă hrana cu mânuțele murdare. De ce ne surprind mereu consecințele în loc să ne surprindă plăcut, întrebările și curiozitatea lor? Ne mai mirăm de ce copiii lor arată și se comportă altfel iar ai noștri nu reușesc, de multe ori, să capaciteze și să aplice zi de zi cele mai elementare lucruri, de la așezatul hăinuțelor pe umeraș la lucruri legate de igiena personală, comportamentul în clasă sau afară, la joacă?

Educația din România este copilul care umblă desculț, deznădăjduit, lăsat să se descurce singur, lăsat în voia sorții. Am ajuns o nație care își vede conducătorii – de la cel mai mic până la cel ma mare – doar la simpozioane, depuneri de coroane, pupături de steaguri sau de geamuri de la icoane, prin biserici. O ipocrizie demnă de o pereche de palme dată cu simț de răspundere. Nu mai fac față ședințelor, prezentărilor de statistici, meselor rotunde și discursurilor savante în care, evident, în aceeași doctrină politică pe care fiecare o îmbrățișează, ne învață cum să ne trăim viețile, fără să îi vezi însă că iau taurul de coarne prin inspectorate, prefecturi, primării sau prin Parlament pentru a încerca măcar să schimbe ceva. Este o lehamite și o indiferență de îți vine să strigi. Aliniați pe primele rânduri din săli, cu cățel, purcel, soț sau nepot, toți în aceeași uniformă a partidului. În sistemul educațional, praful și pulberea. Interese, răzbunări, șicane, prostie, indolență. Ce caută, până la urmă, politicul în educație? Cum putem permite așa ceva, ce trebuie să facem să ne trezim odată pentru a-i trezi și pe acești oameni care se tot aleg și se pupă între ei, rânjind ca niște măști, având toate simțurile adormite, inclusiv bunul-simț și cel al datoriei? Am aflat, zilele trecute, că Institutul Cantacuzino din București, singura instituție de prestigiu din România care, prin cercetare desfășurată de-a lungul deceniilor, a produs vaccinuri și medicamente care au salvat de la moarte sute de mii de români, a îmbrăcat vestonul militar.

Adică a fost trecut sub conducerea Armatei, pentru că altfel nu se mai putea! Dacă așa stau lucrurile, și doar milităria coborâtă din pod mai poate salva ceva în această țară, de ce nu am trece și drumurile, și canalizările, și inspectoratele școlare, inutile și de o agresivitate politică fără precedent, sub aceeași tutelă a Armatei? Să nu mai miște nimeni în front. Să apară reguli, programe simple, concrete, să fie revoluționat întreg procesul educațional și mai ales să fie scos odată pentru totdeauna de sub jugul politic. Nu vă mai mirați de ce suntem ultimii în orice statistică, implicit și în educație, de vreme ce peste tot partidul face legea. Nu vă mai mirați de ce vedeți cum marile firme sălăjene anunță că au disponibile câte 200-300 de locuri de muncă, alergând, disperate, să ademenească tinerii pentru a se angaja. Nu vă mai mirați când vedeți mutilarea limbii române în postările adolescenților, pe Facebook, sau că stați la o coadă care miroase a transpirație la primele ore ale dimineții. Și multe altele care nu trebuie să ne mai mire.

Toate pornesc de la educație, cea de acasă, pe de o parte, și cea din școală, pe de altă parte: de la bastonașele de pe caietul dictando și până la foaia de examen de la licență.

 

Alte articole

One Thought to “Educația – “Fetița cu Chibrituri” a României”

  1. aurelia dinu

    Editorialele magazin salajean pun mereu punctul pe “i”. Subiecte diverse, documentate, o placere sa lecturezi! Sper sa rămâneri asa mereu si sa nu fiti la dispozitia acestor personaje care conduc acest judet adus in prag de colaps; avem nevoie de o presa independenta, scrisa profesionist si corect. Va felicit pe tru minunatele articole.

Leave a Comment