Cultura nimicului optimist

Daniel Mureşan

Zilele trecute am citit despre un sondaj în care se spunea ca românii sunt optimiști. Nu prea am încredere în astfel de sondaje, neștiind cine și cu ce scop le comandă, dar hai să admitem că e real. Și cred că e normal ca românii să fie optimiști. Întotdeauna după ce au scăpat de o stăpânire sau de o dictatură, au sperat la zile mai bune. Dar uitându-te în istoria României, e greu să spui de unde începe binele.
„Mai rău să nu fie” e vorba de suficiență a românului. Deci, e un fel de optimism mioritic. Nu mă duc departe în istorie, când otrăveam fântâni și fugeam în munți, încep din perioada comunistă, de la cumplitele dictaturi ale lui Gheorghiu-Dej sau Pauker. După ce au plecat cei doi, s-au deschis închisorile comuniste pentru deținuții politici care mai rămăseseră în viață. Epoca Ceaușescu a început cu câțiva ani buni, românii începând să spere. Minirevoluția culturală de atunci cred că a fost începutul erei poleite. A început din nou teroarea, nu mai era nimic de apărat sau câștigat, conta doar supraviețuirea. Dar, ca prin minune, s-au aliniat planetele în estul comunist și epoca s-a sfârșit sub zidul unei cazărmi din capitala veche. S-a încheiat o epocă și iar optimismul era prezent pe meleagurile carpatine. Revoluția sau înghesuiala din decembrie ne-a adus libertatea – pentru care majoritatea nu era pregătită. Neocomunism haotic. Trece, foarte greu, Iliescu în linia a doua, iar românul era din nou plin de speranțe. Dar vine Convenția Democrată cu miile de specialiști și e din nou rău. Un rău mai tăios, fiindcă dispărea ideea de înnoire, de renunțare la tarele trecutului. După ani de incertitudini, s-a ivit iar speranța – Traian Băsescu. Dar a urmat o dictatură golăneasco-miticănească, un corolar al dictaturilor precedente, cu dispreț pentru intelectualitate și educație. Ultima dictatură importantă a fost Dragnea, de altfel destul de puerilă dar cu priză la un electorat tot mai slab educat. Acum românul e din nou optimist, cu speranțe pentru un nou tătuc ce va să vie.
De la război încoace, la frâiele acestei țărișoare s-au perindat pseudointelectuali cu diverse tare, școliți rapid pe te miri unde – mai ales la școala vieții. Ura, hoția, delațiunea și lașitatea au fost și sunt cultivate cu hărnicie.
Dar să revenim la ideea inițială. Românul e din nou optimism, chiar dacă țara este anesteziată și adormită într-o fantă a istoriei, într-o epocă în care se așteaptă nașterea unor salvatori ce o vor readuce în joc. În rest, tot mai multe școli închise, copii uitați de societate și părinți, drogați, hoți și curve. A fost Papa, ne-a vorbit frumos, dar tot preotul din sat e considerat autorul Bibliei. Au fost inundații și grindină, e bine că nu au fost incendii. Căci oricum la iarnă vine zăpada, când oamenii rămân în case și beau zăpada topită cu rachiu până vine armata să îi salveze. Și primăvara asta i-a salvat – le-au curățat șanțurile. Urmează să fie fericiți în curând – vine zahărul și uleiul de la Uniunea Europeană. Politicienii noi și vechi nu au niciun proiect de țară, și nici noi nu le cerem nimic, fiindcă de sute de ani trăim de azi pe mâine și ce e mâine sperăm că e mai bine. Tot fericire se numește.
Schimbările adevărate încep cu educația, iar aici nu avem motive de entuziasm. Când repunem în funcție un ministru ce a desființat invățământul profesional… clar așteptăm să-l reînființeze. Asta ca să fim fericiți. Se spune ca speranța moare ultima. La români nu moare niciodată.

Alte articole

One Thought to “Cultura nimicului optimist”

  1. Anonim

    Meseria a fost si ramane BRATARA DE AUR ,prin scolile profesionale a renascut industria si agricultura in Romania .

Leave a Comment