Care-i om și care-i câine?

Unii oameni, mă rog, fiinţe (pentru că a fi OM implică totuşi măcar câteva virtuţi sau calităţi) unele bipede aşadar, au în ele, gena răului. În jurul unui nucleu celular născut din rău, porneşte prin viaţă, creşte şi se dezvoltă un soi de fiinţă care nu are aproape nicio legătură cu normalitatea, nu mai vorbim de bunătate, înţelegere, compasiune, pentru că deja o luăm razna, în astfel de cazuri. Răul, asemenea unei buruieni, creşte rapid, acaparează, sufocă. Căile de vindecare, deşi poate că ar exista în unele situaţii, sunt oricum atent evitate, respinse de către cei care văzându-se chiar şi ei înşişi în astfel de situaţii oribile, nu consideră anormal un gest făcut cu încălcarea celor mai elementare principii umane.

 Un prieten, un adolescent deosebit, o minte sclipitoare şi un copil frumos, special, a fost crunt lovit în aceste zile de mizeria umană existentă în spaţiile în care respiră oamenii care, chipurile, sunt acolo pentru a face „bine”. Băiatului –nevăzător – i-a fost dat în urmă cu patru ani din partea unei asociaţii, un câine de însoţire, special dresat, un prieten care să-i fie şi alinare, şi ochi, şi sprijin, zi de zi. Căţelul, un superb labrador, a crescut lângă el, l-a sprijinit aşa cum numai un câine, cu atât mai mult unul dresat în acest scop, ştie şi poate să o facă. Tânărul, printr-un contract, s-a angajat, fireşte, să îl îngrijească, iar pe de altă parte, în scopul strângerii de fonduri în beneficiul asociaţiei, să participe alături de prietenul său necuvîntător la diverse manifestări promovate de această asociaţie, evenimente, proiecte, timp de patru ani a fost nelipsit de la solicitările conducerii acestei asociaţii, uneori făcând eforturi uriaşe pe care nu are sens să le mai subliniez, dată fiind situaţia în care băiatul se află.

Nu s-a plâns, nu şi-a plâns niciodată de milă, vă vorbesc despre un tânăr absolut normal, cu o atitudine extrem de pozitivă, optimistă, un om curat la suflet şi care, în modul cel mai firesc, s-a ataşat iremediabil de acest suflet necuvântător în cei patru ani petrecuţi împreună, zi şi noapte, aproape clipă de clipă. Am găsit mereu în postările lui pe facebook, bucurie, fotografii cu însoţitorul şi prietenul lui cu blana aurie, momente de viaţă. Clipe bune, clipe mai puţin bune, aşa cum fiecare la rândul nostru trăim, sănătoşi şi întregi fiind, cei mai mulţi dintre noi, în sensul în care nu suntem apăsaţi de probleme de sănătate grave sau iremediabile. Toate au fost bune şi frumoase până zilele trecute, când tânărul a participat la un promo TV, făcut pentru o emisiune care nu avea vreo legătură cu fundaţia care i-a pus la dispoziţie patrupedul însoţitor. Mergând pe principiul unui om sănătos la cap, cum că viaţa privată e viaţă privată şi nu are voie nimeni să-şi bage nasul murdar în ea, copilul s-a dus zâmbind la emisiunea respectivă fără să-i treacă prin cap că prin aceasta urmează să comită un gest care îl va lăsa fără câine.

Invocând nişte motive care nici măcar râsul nu-l pot provoca, reprezentanţii asociaţiei -doamnă şi domn director-, imediat după difuzarea emisiunii în cauză, l-au contactat pe tânăr şi, în crize, l-au luat la întrebări cu privire la faptul că a îndrăznit să facă ceva în timpul lui liber, fără să anunţe onorata conducere. Practici de acest gen ştiu că existau pe vremea securităţii, însă nici atunci nimeni nu-ţi avea treaba, cum se spune, în sensul în care erai relativ liber să te mişti şi să mergi unde doreşti, din câte îmi amintesc.

Clauze contractuale care să impună vreo restricţie în acest sens nu au existat şi nici nu ar fi fost normal să existe. Cu toate acestea, doamna director, însoţită de un angajat, s-au postat la uşa băiatului şi i-au luat câinele în doar câteva minute constatând brusc că animalul este… “necorespunzător îngrijit”. Lăsând la o parte faptul că, prin absurd, şi să fi fost prevăzute în contract anumite clauze care puteau interzice ca acest tânăr să aleagă singur ce face cu viaţa sa şi cu timpul său, nu este firesc, uman şi normal să procedezi astfel, cu două suflete, cu atât mai mult cu cât nu discutăm de o relaţie obişnuită între un animal şi un stăpân ci de una cu totul specială.

Atâta timp cât clauzele de folosire şi îngrijire ale câinelui nu erau încălcate, de vreme ce timp de patru ani atât asociaţia cât şi oricine ar fi dorit, puteau să constate că, aşa cum este dealtfel, repet, firesc, cei doi se ataşaseră iremediabil şi depindeau unul de celalalt nu numai prin natura motivului pentru care au ajuns să fie împreuna ci şi din raţiuni de… suflet, de iubire şi sacrificiu, este un mister din ce raţiuni a pornit decizia acestor oameni de a răni, înainte de toate, două suflete, doar pentru că tânărul nu a anunţat (!) asociaţia despre participarea la o emisiune TV. Ne este tot mai clar faptul că  a fi om este nu doar o virtute, este un dar cu care te naşti, sau pe care îl poţi dobândi prin educaţie, cultură, experienţele de viaţă, prin şcoală sau acasă, printre ai tăi.

Lipsa acestei calităţi esenţiale, cruciale, îi situează unii „oameni” în urmaoricărei alte vieţuitoare de pe Pământ. Trist este că prin poziţiile pe care ajung să le dobândească, prin funcţii sau pur şi simplu prin împrejurările nemeritate ale vieţii, astfel de oameni ajung să rănească, să distrugă, de multe ori iremediabil, destine, suflete, relaţii, lucruri pentru care alţii muncesc sau se sacrifică ani de zile. Distrug speranţe, visuri. Pentru că răulse face incredibil de uşor, de repede, de perfect. Cu binele, e de gândit, de simţit, de dăruit. Sunt sentimente şi fapte nobile care cândva făceau parte din fiecare, însă care astăzi, în prezentul nostru sărac, se ascund doar în sufletele unor oameni aleşi. 

   

Alte articole

One Thought to “Care-i om și care-i câine?”

  1. Anonim

    În 4 ani se formează o legătură a cărei rupere doare rău. Rog asociația respectivă DAȚI-I CÎINELE ÎNAPOI!

Leave a Comment