16 ani, trei săptămâni și două zile

Dragă mamă, în urmă cu două ore am ajuns de la muncă. Și aici la noi, la mii de kilometri distanță de casă, se apropie sărbătorile și sinceră să fiu mă usc de dor. Mi-e dor de voi, de toți cei de acasă, câți au mai rămas. Îți trimit luna asta 300 de dolari, în primul rând pentru  Eliquis. Te rog mult să nu faci cumva să renunți, te rog!  Grija medicamentului e sarcina mea! Să nu te mai gândești și să nu mai crezi nicio clipă că pui bir pe noi sau că eşti o povară. Nu! Nici poveste de așa ceva. Te iubesc şi să ştii că nu trece zi să nu mă gândesc la tine. Aici ne descurcăm, trăim decent, chiar dacă nu avem casa noastră. Te-ai convins. Crezi că eu pot să uit vreodată sacrificiile pe care le-ați făcut pentru mine? Crezi că eu nu-mi aduc aminte când, eram în vremea studenției şi tu erai mereu cu super glueul în geantă pregătit în caz că papucii tăi, cumpărați pe doi lei, erau gata să se dezlipească. Da, mereu îți cumpărai lucruri ieftine și ne spuneai cu zâmbetul pe buze ce doar acelea ți-au plăcut. Ce multe economii ai făcut pentru noi și cât ați tras ca să ne fie bine. Să știi mama că aici e bine, doar dorul de casă, de voi, de tine, de toți pe cei care i-am lăsat la plecare e singura apăsare. Tu trebuie să fii fericită că nouă ne este bine aici și la anu’ ne vedem din nou, promit. Venim noi la tine sau tu la noi! Să fii convinsă de asta! Te rog să nu te întristezi că suntem departe şi să nu te mai consumi cu asta. Ne este bine. Crede-mă! Ştii, văd la televizor că în România e din ce în ce mai rău. Chiar mai rău decât acum 16 ani când am plecat. Povestesc mereu cu românii de pe aici când ne întâlnim. Mi-a spus recent  Adela, colega din generală venită în urma noastră prin 2004, că Tanti Mia, care şi-a terminat liceul la seral şi apoi, spre 40 de ani, s-a apucat de Academia ”Ştefan Gheorgiu” ( la fără frecvenţă că era mereu acasă), are pensie specială.  Şi acum ţin minte cum a rugat-o pe tanti Neli, vecina de la trei, să-i dactilografieze cursurile.  Îi dădea câte zece lei, cafea Amigo, ţigări BT, KENT, carne de porc şi altele. Atunci am văzut pentru prima oară în viaţa mea un pachet de KENT ”lung”. Ţin minte cum şi-a adus acasă, de la serviciu, o maşină de scris. Tanti Mia nu avea dexteritate, tasta cu arătătorul. Tu mama, când mă gândesc că astfel de persoane iau pensii speciale, iar profesorii noştri stau în condiţii precare din cauza sărăciei, chiar mă cuprinde furia. Săptămâna trecută am sunat-o doamna dirigintă, profesoara de română din liceu, să îi urez ”Sărbători fericite”. Ştii că fac asta, de fiecare dată, la fiecare final de an, în preajma sărbătorilor. Toată viaţa am să-i port respect. Era tare încântată că temperaturile n-au scăzut și că centrala nu pornește atât de des. Ce trist! Mama, te rog mult să nu faci economie la cădură. Ai făcut destule economii toată viaţa! Te rog mult să nu mai faci economii! Mi-e dor de casă, de tine, dar la ce să vin? Aici, niciunul, din cei care astăzi e în câmpul muncii, nu se poate gândi că la bătrâneţe: va sta în frig, va face economii la medicamente, va aştepta la uşa spitalului să fie controlat sau va răbda foame. Fii liniştită în privinţa noastră, chiar dacă stăm în chirie. Muncim, suntem sănătoşi, ne permitem o vacanţă pe sezon, nu ducem lipsă de nimic, suntem apreciaţi şi ne simţim speciali. Ne auzim mâine, când poți scrie-mi că eu văd mesajul. Poate te răzgândești și vii la noi iarna asta. Te rog  mai gândește-te, chiar sunt oferte bune. Mama, ești cea mai specială ființă din lume! Pe mâine. Te iubesc!

Alte articole

Leave a Comment