I. Ideea de unire la români
Ideea unității a fost firul roșu care a pătruns tumultoasa noastră istorie bimilenară și a însuflețit în luptă poporul român pentru înaltele idealuri de libertate socială și națională, pentru neatârnare și progres.
Țările Române au avut marea neșansă istorică să trăiască între mari imperii, care au creat piedici pentru români, care n-au putut să trăiască de la început într-un ”singur scop politic”.
Fărâmițarea politică din evul mediu n-a putut însă sublima unitatea de neam a poporului nostru, exprimată în comunitatea culturii și limbii, în omogenitatea structurii economice, politice, sociale și militare, care au favorizat coeziunea lor internă, le-a sporit forța de existență în fața dușmanilor din afară.
Poporul și-a păstrat în același timp numele generic și străvechi pentru toți locuitorii patriei, acela de români, denumirile de munteni, moldoveni, olteni, bănățeni, maramureșeni, dobrogeni, basarabeni sau bucovineni sunt subsumate categoriei istorice de popor român.
Grigore Ureche consemna că locuitorii de pe ambele versante ale Carpaților se trag ”de la unizvod” și că românii câți se află locuitori și la Ardeal și la Maramureș la un loc sunt cu moldovenii și ”cu toții de la Râm se trag”(adică de la cetatea eternă a Romei, românii fiind singurii dintre popoarele latine care poartă numele Romei).
Miron Costin, avea să exprime aceeași convingere: ”Numele cel mai adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânșii”.
Istoricul francez Jules Michelet scria: ”Românii își păstrază intact tot ce le-a rămas de la străbuni: îmbrăcăminte, obiceiuri, limbă și mai ales marele lor nume de români”
Nicolae Bălcescu, eminentul istoric, patriot și revoluționar pașoptist afirma: ”Unitatea națională fu visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră”.
La finele secolului al XVI-lea, ca urmare a intensificării legăturilor economice între Țările Române, a începuturilor formării conștiinței de neam de limbă, poporul român a reușit să înfăptuiască actul cel mai strălucit al evului mediu românesc, realizănd sub domnia lui Mihai Viteazul, prima unire politică a țărilor române, în hotarele vechii Dacii.
Cu justificată mândrie patriotică Mihai se intitula:”Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei (la 1 noiembrie 1589, la intrarea în Alba Iulia, Mihai Viteazul spunea: „şi Ardealul pohta ce-am pohtit-o”); despre acest eveniment istoricul Gaşpar Bojtinus afirma ca fiind un adevărat “inevitabilis fatorum lex”
Pentru prima dată Tudor, la 1821, formulează într-un document politic scris ideea unităţii şi necesităţii strângerii rândurilor dintre românii din Muntenia şi Moldova: ”ca unii ce suntem de un neam, de o lege”.
În timpul Revoluţiei române de la 1848, ideea unităţii naţionale a devenit „cununa tuturor reformelor”, “cheia bolţilor“ fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional cum aprecia Mihail Kogălniceanu în: “Dorinţele partide naţionale în Moldova“, editată la Cernăuţi.
De asemenea, în Programul de la Braşov, “Prințipiile pentru reformarea patriei“ se cerea: “unirea Moldovei cu Valahia într-un singur stat neatârnat românesc“.
Pe Câmpia Libertăţii de la Blaj cei peste 40.000 de români “mulţi ca şi cucuruzii brazilor“, cum li s-a adresat Avram Iancu “craiul munţilor“ cu gânduri la unire pentru a-i îmbărbăta împotriva duşmanului, au strigat la cor “Noi vrem să ne unim cu ţara“,“Să fim şi noi ai ţării, să nu mai fim ai nimănui“,“Ardealul e de acum România“. Primele variante ale Horii Unirii aici s-au cântat și dansat pentru prima dată. Poetul Andrei Mureșan a scris poezia “Răsunetul“ sau “ Deșteaptă-te române“, care pe muzică de Anton Pann a devenit imnul național.
În 1850 Bălcescu scria că după Revoluția din 1848 ne mai rămâne să facem alte două revoluții: una de unitate națională și alta de independență națională.
În 1859 s-a realizat prin actul energic al întregii națiuni române unirea Moldovei și a Țării Românești sub domnia luminoasă a lui Al. I. Cuza. La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă din Moldova a votat pe colonelul Al. I. Cuza drept domn al Moldovei. Entuziasmul Iașului s-a transmis repede în Muntenia, Transilvania, Olteniei și Banat.
“Bucuria, scria Alecsandri, a fost atât de spontană, atât de mare, încât de trei zile populația Iașilor s-a lăsat în voia adevăratelor nebunii. Mase de oameni străbăteau străzile strigând: “Trăiască domnul“.
Adresându-se lui Cuza cu prilejul depunerii jurământului Kogălniceanu îi spunea: “Alegându-te pre tine în țara noastră, am voit să arătăm lumii a ceea ce toată țara dorește:la legi nouă, om nou. Fii, dar, omul epocii…,fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria-ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru cei pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători și răi“
În dimineața zilei de 24 ianuarie, deputatul Vasile Boierescu îl propunea pe Cuza ca domn, trecându-se la vot, pe toate cele 60 de buletine fiind trecut numele lui Cuza, fapt care declanșează în principate a explozie și entuziasm. Se cânta și se juca pretutindeni Hora Unirii. Din mii de piepturi răsunau: “Trăiască Cuza Vodă!Trăiască România, una și nedespărțită! “ Unirea a fost premiză esențială pentru cucerirea independenței naționale, a pus bazele statului național unitar român modern.
A avut un larg răsunet în întreaga Europă.
II. Împrejurările interne și internaționale
Declanșat la 15/28 iulie 1914, Primul Război Mondial a cuprins- treptat- un număr de 34 de state cu o populație de peste 1,5 miliarde locuitori.
Întrunit la 21 iulie-3 august 1914, Consiliul de Coroană a hotărât ca România să se proclame neutră.
După doi ani de neutralizare, la 4-17 august 1916, România a semnat tratatul cu Antanta, care recunoștea dreptul României de a dobândi teritoriile românești din monarhia austro-ungară.
În noaptea de 14-15 august(noaptea de Sf. Maria) armata română a intrat în Transilvania, unde a fost primită cu mare entuziasm de populație. “Gazeta Transilvaniei“ scria: “Frații liberatori au sosit…Bine ați veni și să mergem cu bine tot înainte“. Dar Puterile Centrale au concentrat rapid în Transilvania 40 de divizii, aducându-le de pe alte fronturi ale Europei. Antanta nu și-a putut respecta angajamentele asumate;ofensiva rusă în Galația și Bucovina n-a continuat, frontul de la Salonic n-a fost deschis. Cu tot eroismul de care a dat dovadă, armata română a trebuit să se retragă din Transilvania, apoi din Oltenia și din Muntenia. La data de 20-25 noiembrie 1916 guvernul român a trebuit să se retragă la Iași, iar la 23 noiembrie-6 decembrie, Bucureștiul a căzut sub ocupația inamicului.
III. Înfăptuirea unirii
În Transilvania ia ființă Cosiliul Național Român, care aduce la cunoștința Parlamentului de la Budapesta hotărârea poporului român din Transilvania de a-și decide singur soarta. O mare întrunire, la care au participat mii de muncitori români concentrați în industria de război din Budapesta, studenți și intelectuali au proclamat cu tărie, încă în 13 octombrie 1918, dreptul românilor de a-și hotărî viitorul la fel ca celelalte națiuni oprimate, cerând despărțirea Transilvaniei, Banatului și Bucovinei din Imperiul Austro-Ungar.
O puternică emigrație românească activa sub îndrumarea unui Consiliu Național, propriu, în Franța, Italia, Anglia, SUA, Suedia ș.a. având centrul la Paris și care propaga în lume aspirațiile românilor.
La începutul lunii noiembrie C.N.R își stabilește sediul la Arad, adoptând denumirea de C.N.R central, devenind organul suprem de conducere a luptei de eliberare națională, în care era vital interesat întregul popor.
La 11 noiembrie 1918 lua sfârșit și Războiul Mondial prin semnarea armistițiului de Rethondes. Exista pentru toți nădejdea zilei de mâine.
La 27 martie/9 aprilie, întrunit la Chișinău în ședință solemnă, Sfatul țării a adoptat o declarație în care se spunea:
În numele poporului Basarabiei, Sfatul țării declară:Republica “Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele dintre Prut, Nistru;Dunăre, Marea Neagră și vechile ei granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea creptului istoric și dreptul de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărească soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa România“.
In zilele de 13-15 noiembrie 1918 au loc la Arad tratative între delegația C.N.R.C și o delegație ungară condusă de ministrul naționalităților Joza OSZKAR. Partea ungară dorea de fapt menținerea Transilvaniei sale, autoritatea Guvernului de la Budapesta, de aceea tratativele au eșuat.
În 20 noiembrie este convocată Adunarea Națională pentru 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Cele 10 zile premergătoare au fost cele mai entuziaste, mai înfierbântate și mai emoționante din istoria românilor din Transilvania și a întregului popor român.
Când transilvănenii porneau spre Alba Iulia, la 28 noiembrie, se întrunea Congresul Poporului din Bucovina, la Cernăuți, respectându-se principiul democratic:74 de delegați români, 13 delegați ruteni, 7 germani, 6 polonezi la care se adaugă 5 deputați de drept.
După cuvântarea înțeleaptă, chibzuită și responsabilă a președintelui Iancu Flodor, “Congresul general al Bucovinei“, întrupând suprema putere a țării și fiind învestit cu puterea legiutoare, în numele suveranității naționale, hotărește Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei cu regatul României“.
Momentul a fost emoționant, clipa înălțătoare, prin măreția sa solemnă. “Congresul general al Bucovinei“în unanimitatea miilor de participanți, reprezentând sutele de mii de locuitori, a hotarât unirea Bucovinei cu România.
O altă nedreptate istorică se repara. Visul de aproape un secol și jumătate se împlinea”
IV. Ziua cea mare, mult așteptată
Încoronarea apoteotică a acestui vis s-a savârșit la Alba Iulia, locul cel mai istoric al neamului românesc.
”Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră. Delegațiile sunt așteptate de zeci de mii de oameni adunați în fața gării pentru a saluta pe cei sosiți.
La sosirea fiecărei delegații au avut loc manifestații, s-au rostit cuvântări. Alte mulțimi soseau cu carele, căruțele, călări, pe jos. Cântecele naționale răsunau în toate părțile, miile de tricoloruri românești fâlfâiau în vânt, grupurile de tineri dansau. Acordurile cântecului ”Deșteaptă-te române”, asemănător cu ritmul însuflețitor al ”Marseillezei”răsunau din toate părțile”
SĂLAJUL, acest minunat colț de țară românească, atât încercat de istorie și în istorie, a pregătit temeinic actul istoric de la 1 Decembrie 1918.
Printre cei 1228 delegați cu drept de vot la Alba Iulia din toate colțurile Transilvaniei s-au numărat și 44 delegați din Sălaj. Printre ei figurau IULIU MANIU, ”Sfinxul de la Bădăcin”, care, la tratativele de la Arad rostea răspicat că: ”Vrem despărțirea veșnică de Ungaria”; GHEORGHE POP DE BĂSEȘTI, deși octogenar, declara: ”Am să mă duc la Alba Iulia, chiar dacă acest drum mă va costa viața”, IULIAN ADOMȘA, IOAN TALOȘ, AUGUSTIN PINTEA, EUGEN BOROȘ, TRAIAN TRUFAȘU, VASILE POP, GEORGE și IOAN PETRUCA, PETRU C. MICU, IOAN BREBAN ș.a.
”Trenul unirii” i-a dus din Zalău pe sălăjeni până la Alba Iulia
ALBA IULIA
1 DECEMBRIE 1918 – ”zi însorită de iarnă”, așa cum era să fie și la 22 decembrie 1989
Ora 10,00
Urcă pe scena improvizată din Sala Cazinoului numită de acum a Unirii, în aclamații și urale furtunoase, membrii Consiului Național Român. Fundalul era împodobit cu drapelele statelor constituite după destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Peretele era împodobit cu tablourile lui Mihai Viteazul, Horea, Cloșca și Crișan.
Se propune Biroul Adunării: Gheorghe Pop de Băsești, președinte (la pronunțarea numelui sala a izbucnit în aclamații. ”Trăiască badea Gheorghe, trăiască!”), episcopii Ioan Pop de la Arad și Demitriu Radu de la Orade a, copreședinți, Teodor Mihail, Ștefan Cicio Pop și Ioan Fluieraș, vicepreședinți, Alexandru Toder, Sever Miclea, Caius Bredicianu, Victor Deleu (din Pericei-Sălaj), Silviu Dragomir, Iosif Ciser, Ionel Pop și Gheorghe Crișan, notari.
Ora 11
Încep cuvântările istorice: Ștefan Cicio Pop, G. Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Iuliu Manu, Iosif Jumanca, care subliniază istoria zbuciumată a Transilvaniei și dorința formidabilă a românilor de aici de a se uni cu patria mamă.
Epuizându-se cuvântările oficiale, Gh. Pop de Băsești a supus aprobării adunării hotărârea citită de V. Goldiș, propunere primită cu unanimitate și cu mare însuflețire.
”Adunarea națională” decretează unirea românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și teritoriile locuite de ei, cu România”.
Când Vasile Goldiș sfârși lectura punctului 1 al hotărârii, ”sala întreagă a răspuns printr-un tunet de aplauze”. Minute în șir au urmat manifestații și aclamații frenetice.
În timpul solemnității din sală, pe câmpul lui Horea entuziasmul era de nedescris. Cei din sală se îndreaptă spre câmpul lui Horea pentru a vesti mulțimii adunate, actul cel mare, pentru care se adunaseră peste 100 de mii de oameni, înfruntând primejdii, frig și lipsuri.
La întrebarea dacă vor să se unească cu România, răspunsul celor 100 de mii de români a fost un DA prelung, cu lacrimi în ochi, plângând și chiuind dansau Hora Unirii. Mii de căciuli au fost aruncate în văzduh. Entuziasmul era de nedescris.
În toată Transilvania clopotele bisericilor anunțau lumii întregi marea izbândă.
A doua zi, 2 decembrie 1918, Marele Sfat se întrunește pentru a-și alege Biroul de conducere. Președintele Marii Adunări, Gh. Pop de Băsești este ales președinte al Corpului legislativ, ajutat de 4 vicepreședinți și 6 notari (secretari).
Se alege apoi Guvernul Provizoriu, ce se va numi Consiliul Dirigent compus din 15 șefi de resort (miniștri).
Manifestrările au culminat cu ocazia sosirii delegației M.A.N. de la Alba Iulia, purtătoare a mesajului de unire pe vecie a Transilvaniei cu România. La sosirea trenului în Gara de Nord, – delegația a fost întâmpinată de întreg guvernul în frunte cu președintele acetuia I.I.C BRĂTIANU, până la prezentarea actului de unire a regelui Ferdinand, din nou în prezența întregului guvern.
Într-o înălțătoare cuvântare, același Vasile Goldiș judeca unirea ca o ”pretențiune a istoriei și o cerință a civilizației omenești”, ”fiind o absolută necesitate”, care să asigure libertatea și dreptatea deopotrivă pentru națiunile mici și mari”. Același mare om politic și patriot, unul dintre cei mai de seamă arhitecți ai Unirii, afirma că: ”România Mare nu este creația partidelor politice sau armatei ci a evoluției istorice, ce nu poate fi oprită de nici o forță umană”.
Actul de la 1 Decembrie 1918 este opera energică și creatoare a poporului român, nu este un cadou făcut de marile puteri europene întrunite în 1919-1920 în congresul de pace de la Paris
Tratatele de la Saint-Germain și Trianon, cu Austria și Ungaria au recunoscut fapta realizată prin luptă și sacrificii de poporul român, magnific finalizată la 1 Decembrie 1918.
Nimeni și nimic nu poate revendica actul Marii Uniri, în afară de măritul popor român.
Convinse de ireversibilitatea procesului istoric încheiat cu Unirea cea mare, rând pe rând minoritățile naționale recunosc hotărârile de unire cu România.
Actul istoric de la 1 Decembrie 1918 are o semnificație imensă pentru evoluția istorică a poporului român. De acuma nu mai existau hotare între frați, nimeni nu-i mai despărțea, nici munții înalți, nici apele mari. Voința unanimă a biruit la Alba iulia, a darâmat ultima rămășiță a granițelor ce despărțeau români de români. Nici un semn de ură împotriva altor neamuri, de răzbunare împotriva impilatorilor de ieri.
În România este loc pentru toți oamenii de bine, cinstiți, datori să contribuie la binele ei.
”Trăiască România Mare!”
Profesor,
CAMELIA ZAHA
