Horaţiu Gaga – cioban din tată-n fiu!

În vara anului 1963, Măria Ioanii Zghidanului, abia împlinise 16 ani, dar, cu dispensă de la Regiune se mărita cu Pavelea Niculai Sfătului, din neamul Groptenilor. Tânăra noră şi-a intrat repede în „pită”, având sarcina de a face pâine pentru întreaga familie, opt guri la masă.

Mergea săptămânal la moară, la bunicul Coşară. Cinci cofe de grâu urmau să se transforme în făină, iar mai apoi în pâine bună de casă, cum numai ea ştia face. La vale era cum era, cu tarul în spinare, dar la deal, până în vârful Scurţii, la Gropteni şi-acuma suflă greu şi se opinteşte atunci când povesteşte.

Familia a fost binecuvântată cu doi copii: Livia, adică eu, şi Ioan – fratele meu mai mic cu doi ani şi jumătate! Cu agricultura de atunci, în regim CAP-ist, n-am rezonat niciunul dintre copii, ba mai mult, am făcut totul să scăpăm de acea corvoadă! Nici nu este de mirare dacă după o zi de muncă la cules cartofi, spre exemplu, cu toată familia, plus calul şi căruţa din dotare, după ce umpleam silozurile CAP-ului cu cartofi sortaţi pe trei categorii, aveam permisiunea să ducem şi acasă trei funduri de saci cu cartofi cât ouăle de bibilică!

Când eu eram studentă, iar fratele meu în armată, a venit pe lume şi mezinul familiei: Horaţiu!

Deja era anul 1988, iar tata, iubitor de animale, i-a insuflat celui mic dragostea de glie şi de iosaguri. Abia mergea în picioare copilul, când tata îl punea în ştraf, îi dădea hăţurile şi dii, căluţule, dii, măi dragă!

A făcut şcoala primară în Pria şi Cizer, iar noi, fraţii mai mari, ne-am gândit să-l ducem la Cluj, la liceu!

Pentru că iubea animalele, prima dată l-am înscris la Liceul Agricol din Şimleu Silvaniei, unde putea să se pregătească în domeniul zootehnic. Însă după primul trimestru a venit vacanţa de iarnă, cu sărbătorile. S-a terminat vacanţa, dar Horaţiu nu s-a mai dus la şcoală. Am aflat şi noi, fraţii de la Cluj, această năzdrăvănie după două săptămâni. Atunci am aflat şi motivul, Horaţiu îşi cumpărase 100 de capre. Bineînţeles că nu a putut face această nebunie de unul singur, deoarece avea 14-15 ani, ci ajutat de tata. Ioan, fratele mijlociu, s-a dus imediat la Pria pentru a-l lămuri. A ajuns dimineaţa, când Horaţiu tocmai ieşea cu caprele pe Osoi. O zi întreagă s-a plimbat Ioan cu Horaţiu şi cu caprele prin toate râptile de pe Osoi, n-a fost chip să-l convingă să se întoarcă la şcoală – lui îi plac animalele, nu vrea să piardă vremea la şcoală, că acolo se întâmplă numai prostii, vrea să îşi facă o fermă de animale. Aşa a pierdut anul şi liceul din Şimleu Silvaniei. După un an de căprărit, dat fiind că deja îi fugeau ochii şi după fete, care îşi pierdeau repede interesul pentru el când le povestea despre ferma lui, a avut înţeleptul gând că ar fi bine să facă şi ceva şcoală. Evident că în tot acest timp eu l-am bătut la cap cu tot felul de argumente: cum că în Uniunea Europeană nu o să poţi nici mulge vaca fără diplomă de bacalaureat şi câte şi mai câte, numai să îl conving să-şi reia studiile. Drept urmare, ne-am mobilizat, l-am înscris din noul la liceu, de această dată în Cluj, la Transporturi, şi am vândut caprele la grămadă, numai să scăpăm de ele.

Nu a fost sfârşit de săptămână lăsat de Dumnezeu, în care Horaţiu să rămână la Cluj! Vinerea, sau de multe ori de joia, de la Liceul de Transporturi din Cluj, dădea fuga la gară să prindă trenul să meargă la Ciucea, iar de-acolo acasă la Pria, unde începea să prindă contur următoarea fermă!

Într-o zi îmi povesteşte o întâmplare de la şcoală: era la ora de fizică, iar profesoara văzându-l picat pe gânduri şi neatent la oră îl strigă:

– Gaga, Gaga!

Horaţiu nimic…

Atenţionat de colegul lui de bancă, revine din visare, când o aude pe profesoară dojenindu-l:

– Gaga, tu nu eşti cu noi!

Răspunde al meu frate, oleacă ruşinat:

– Apoi nici nu, doamna profesoară! Sunt pe Purcăreaţă cu oile!

Auzindu-l îl cert:

– Dar unde erai Horaţiu? Pentru ce te trimit eu la şcoală?

Îmi explică cu tupeu, cum, acuma că vine primăvara şi creşte iarba, iar pădurea înverzeşte, îşi imagina el oile lui frumoase, înşirate pe măgură!

În aceeaşi discuţie îmi spune hotărât că el e conştient că zece clase sunt obligatorii, dar după ce le termină, nu mai stă un minut la oraş între betoane!

Zis şi făcut!

La 16 ani avea o stână de oi frumoase, câinii aferenţi şi neapărat cai! Uneori îl tachinam că el ţine oi ca să aibă motiv să aibă 10-12 câini!

Iubeşte atât de mult animalele încât mai bine rabdă el de foame (ceea ce nu ai zice dacă îl cunoşti), dar pe iosaguri să le ştie sătule şi de mâncare şi de apă şi, evident, sănătoase!

Ca să se poată îngriji el singur de sănătatea animalelor, s-a angajat la dispensarul veterinar din comună. A stat „slugă la alţii” până a furat meserie de la cei care au avut timp să facă şcoli superioare. Nu doar că iubeşte animalele, dar are şi har, zic eu! Dacă pentru mine oile sunt albe sau negre, cu coarne sau şute, pentru el fiecare are un nume, la fiecare ştie care îi este mama şi bunica, întreg arborele genealogic. Nici nu s-ar putea fără iubire, pentru că dincolo de partea frumoasă a lucrurilor este nevoie de foarte multă muncă şi tenacitate în această activitate!

Ştiţi cum se spune: animalele n-au sâmbătă, n-au duminică şi nici sărbători legale! Când alţii se trezesc să îşi bea cafeluţa, Horaţiu este sătul de muncă! Din luna mai, când vinde mieii şi începe mulsul oilor, se trezeşte la ora patru, astfel încât la ora şase să fie gata mulsul, iar oile să poată ieşi la păşune…

De primăvara până toamna, pe lângă activitatea curentă de la stană, trebuie să se îngrijească de coasă, de semănat şi de cules. În toată această perioadă a încercat să-şi uşureze munca, să o mecanizeze pe cât se poate! Şi-a cumpărat tractoare, cositoare, greblă şi balotieră, dar şi-a făcut casă! Episodul cu casa este sugestiv în zugrăvirea personalităţii lui Horaţiu. La noi în familie a existat o tradiţie conform căreia grădina din centrul satului – de la Baciu – se moştenea din mamă în fiică. Străbunica din partea mamei, Măria Niculai Coşară, i-a lăsat-o bunicii mele, Ileana Zghidanului, care i-a lăsat-o mamei mele şi, pe cale de tradiţie urma să-mi revină mie! La un moment dat, mă întreabă Horaţiu dacă nu vreau să rup eu această tradiţie şi să i-o donez ca să-şi facă el casă. Peste drum locuia viitoarea lui soţie, fată frumoasă şi harnică pe care pusese el ochii şi care ştia rânduiala gospodăriei.

– Da de ce vrei, măi Horaţiu, grădina de la Baciu?

– Pentru că vreau să mă însor şi trebuie să îmi fac casă!

– Ţi-o dau, măi Horaţiu, dar cu ce să îţi faci tu casă, ai atâţia bani?

– Nu am, dar oi vedea eu.

I-am dat grădina şi într-un an de zile era şi însurat şi cu casa ridicată la roşu.

Cât despre nevastă, după cum am spus, şi-a ales una care să se potrivească cu el şi să aibă aceleaşi preocupări ca să poată merge înainte pe drumul pe care şi l-a ales. Monica imediat şi-a intrat în rol şi a preluat sarcinile mamei, care valorificând experienţa de tânără nevastă a început din nou să facă câte un cuptor de pâine, săptămână de săptămână… Zicea Cornel, unul dintre ciobanii oarecum statornici ai lui Horaţiu: „Lele Mărie, franzela asta cumpărată n-are nici un saţ… Fă, matale, pâine de casă în cuptor, că tare pricepută eşti!

Că veni vorba de Cornel, în zilele noastre, cea mai mare problemă a oieritului este să găseşti un cioban, nu un cioban bun. Făcând o paranteză, pe vremea când eram noi mici, înainte de „democraţie”, în sat erau cam două-trei stâni ale satului. Adică aproape fiecare casă avea câteva oi, de la două-trei până în jur de zece, care erau adunate în câte o stână. Exista o tradiţie bine întipărită în comunitate: fiecare stână avea un şef de stână (dintre cei mai înstăriţi şi cu mai multă autoritate). Principala sa atribuţie era să angajeze ciobanul stânii. În sat erau mai mulţi ciobani, printre care era şi bunicul – nenea din Gropi, pentru noi şi Niculae Sfătului sau a Groptenilor, pentru ceilalţi. Ei, pentru bunicul se băteau şefii de stână să-l aibă cioban la stâna lor. Şi ştiau ei bine de ce. Pentru că şi bunicul îngrijea oile satului pe care le păstorea, aşa cum Horaţiu îşi îngrijeşte propriile oi, oile erau pe primul loc şi apoi el, ceea ce l-a făcut să nici nu folosească vreodată câine de înturnat oile, că nu voia să i le streseze. Or, un asemenea comportament vine dintr-o dragoste adevărată faţă de animale. Să le cunoşti, să îţi pese de ele, să ştii să le oblojeşti rănile, să fii sătul când le vezi pe ele sătule, chiar dacă nu ai mâncat nimic toată ziua, înseamnă har… Aşa era bunicul lui Horaţiu şi aşa este şi el.

Revenind la Cornel. Mereu în căutare de ciobani, la un moment dat un preot din comună, care era şi el, pe lângă cele sfinte, iubitor şi de animale, i-a zis: „Hai că te ajut să îţi găseşti cioban, dar pentru asta trebuie să mergem până în Arad, în gară. A făcut Horaţiu rost de maşină, s-au urcat cei doi lângă şofer şi au purces spre Arad. Când au ajuns în Arad, gară mare şi frumoasă, forfotă mare…, şi Horaţiu îl întreabă: „Şi ce facem aici? Cum găsim noi un cioban”. I s-a răspuns: „Uită-te la oamenii care trec, la cum sunt îmbrăcaţi, la cum le arată mâinile. Un cioban îl recunoşti după mâini. Au stat circa două ore, învârtindu-se prin gară, mai, mai să îi ia poliţia TF la ochi, când la un moment dat, preotul zice: „Uite, acela cu cămaşă mov este cioban. Mă duc să vorbesc cu el. Horaţiu, împreună cu şoferul (care era celălalt frate al nostru de la care ştiu povestea) au stat şi s-au uitat de la distanţă, cum preotul povesteşte cu omul cu cămaşa mov. La un moment dat acesta a dat din cap afirmativ, moment în care i-a făcut semn lui Horaţiu să se apropie. Era Cornel Negoi, din Novaci. Era cioban veritabil, care a ciobănit mult în zona Novaci, zonă cu tradiţie, dar care în ultimii ani se retrăsese la câmpie, zona Aradului, şi providenţa a făcut ca la acel moment să fie „liber de contract”. S-a urcat cu ei în maşină, iar în apropiere de Oradea l-a rugat pe Horaţiu să intre la Metro să îşi cumpere ceva lenjerie de corp şi un radio cu baterii.

A ciobănit Cornel la Horaţiu câţiva ani buni şi l-a învăţat multe lucruri, pe care el nu avea de unde să le ştie pentru că la noi nu exista o asemenea tradiţie, printre care şi cum să facă brânza telemea, ca la ea acasă. Cornel era şi hâtru. Era o plăcere să mergi la stână şi să stai în jurul focului la poveşti cu el, până noaptea târziu, pentru că nu te plictiseai niciodată. El făcea parte din acei ciobani coborâţi din vechime, cu tradiţii bine întipărite în minte, cu reguli care nu se încalcă, pentru că un cioban adevărat nu face aşa ceva.

Dar ce este mai tare decât tradiţia? Pălinca. Da, pălinca din Pria a fost mai tare decât Cornel şi decât tradiţia. Noi, prienii, avem un mare păcat, care de-a lungul timpului ne-a adus multe necazuri: ospitalitatea şi pălinca. Avem pălinca de prune, de peste 50 de grade şi ospitalitatea aia păguboasă pentru oaspete: hai să îţi dau un păhar de pălincă. Trece omul săracul pe drum, în treaba lui, şi îl vede gazda din curte şi îl cheamă la un păhar de pălincă; termină paharul, merge mai departe, şi dă peste altul în curte care-l cheamă la el, la un pahar de pălincă. Sfârşitul: omul nu ajunge să-şi rezolve problema, dar ajunge dependent de păhărel. Aşa a păţit şi Cornel. Prima dată a stat doi ani… La un moment dat, de Sfântul Nicolae, i-o zis lui Horaţiu că merge până pe-acasă, şi dus a fost! I-o mai plătit cartea de muncă vreo două luni în speranţa că se întoarce, dar a sunat după trei ani: „Bre, Horaţiu, n-ai nevoie de cioban ca aş veni iarăşi la tine!”. Şi venea, stătea o perioadă până îl apuca iarăşi dorul de ducă… se zice că este o boală a ciobanilor să mai schimbe peisajul. Încerca Horaţiu să îi cointereseze şi altfel: le dădea oi în schimbul muncii, să aibă motive suplimentare de a munci cu sârg şi responsabilitate! Dar Cornel nu a mai fost niciodată ca înainte… iar Horaţiu pot spune ca încă nu a găsit soluţia de a-i statornici.

Până au fost în putere mama şi tata, iar mai târziu socrii lui, nu a simţit atât de acut lipsa de forţă de muncă din agricultură!

De cum venea primăvara şi scotea oile la munte, le împărţea în două stâni: una cu cele cu lapte şi alta cu cele sterpe şi cu miorile! A fost preocupat tot timpul şi de îmbunătăţirea rasei. Cumpăra berbeci cu origine, şi în fiecare an, pe cele mai frumoase mioare le păstra de sămânţă, nu de „se mâncă”, cum îi place lui să spună!

Tata era mereu ciobanul lui de bază! Pe tata îl cointeresa cu o vorbă bună, îi zicea că el este şeful ciobanilor şi trebuie doar să-i coordoneze şi să îi verifice! Îi plăcea grozav lui Pavelea acest rol! Ne spunea că: „Sluga, gazdă nu te face!”. Deşi era bătrân, Pavelea avea în continuare mintea ascuţită şi judecata corectă. Horaţiu, deşi adesea, în ultima vreme, îl dojenea pentru că o mai lua la măsea, era tot timpul cu luare aminte la ce spunea tata, pentru că el zicea lucrurilor pe nume, făcea o radiografie corectă a situaţiei.

Pentru că trăim vremuri precum cele pe care René Guénon, în Criza lumii moderne le califică ca fiind semnele decăderii spirituale care macină Occidentul, şi ciobanii lui Horaţiu au decăzut odată cu trecerea anilor, de la ciobanul tradiţional, autentic, la pseudo-ciobanul care, dacă n-ar fi fost tata să le bată cu bota în uşa vagonului de cum se crăpa de ziuă, ăştia ar fi dormit până pe la amiază, iar bietele animale ar fi murit de foame şi de sete! Ştia tata toate locurile şi toate mejdiile de pe hotar… cu creşterea animalelor s-a ocupat toată viaţa lui.

Greu este şi cu păşunea. Vara, la măgură, nu e neapărat o problemă, dar toamna şi iarna, când coboară stâna în sat, e greu. Şi aici trebuie să fac o paranteză mică, pentru a sublinia criza lumii moderne descrisă de Guénon, dar la scară mică: dacă pe vremea bunicului, toamna oamenii plăteau ca stâna să îşi pună staulul pe terenul lor, ca să îl gunoieze, acum, deşi majoritatea pământului din Pria e pârloagă, nelucrat, pentru că nu mai are cine, sau pentru că, cei care ar fi vrednici nu au chef, cu toate astea, sunt foarte atenţi ca nu cumva oile lui Horaţiu să treacă pe terenul lor, pârloagă, că Doamne fereşte, poate îl curăţă şi îl îngraşă puţin, şi îi fac sesizări la primărie şi strigă după el prin sat. Recent, mi-a zis că din cele peste o mie de oi pe care le are, o să păstreze maxim 350 de oi, că nu mai are loc în sat… de invidia oamenilor.

Dar lui Horaţiu nu îi plac numai oile. Are şi vaci, are şi cai, pe lângă câini. Cred că este deja de notorietate în sat că dacă urmează să fete o vacă şi este viţelul întors în ea, soluţia salvatoare este Horaţiu. El ştie să întoarcă viţelul în vacă, să îl aducă în poziţia corectă pentru a fi fătat, dar ştie şi să ajute naşterea, ca să spun aşa, dacă e dificilă. Am văzut odată cum a extras un viţel dintr-o vacă de-a lui care se chinuia să fete: a legat cu două funii picioarele din faţă ale viţelului, în timp ce acesta era în burta mamei, şi apoi patru persoane au tras de acele funii şi au scos viţelul afară. Deţin o poză memorabilă în acest sens. Dar poate mai mult decât oile, iubeşte caii. O singură dată, de când este matur, l-am văzut plângând, când nu l-a mai putut salva pe Nelu, calul lui iubit. A stat o săptămână lângă el, a făcut tot ce a putut pentru el şi a suferit alături de el, apoi a plâns ca un copil când a văzut că nu îl poate salva.

Horaţiu poate este ultimul cioban care închide tradiţia din familie. Are harul dobândit de la bunicul şi de la tata, dar trăieşte alte vremuri, în care tradiţia nu mai contează. Contează cantitatea, nu calitatea. Contează să produci, nu cum produci. Nu mai ai voie să tai un miel, în mod tradiţional nici măcar de Paşte, ci în abator, ajungi să vinzi mieii la arabi pe bani de nimic… şi atunci întrebi Quo vadis?

Livia Gaga

Articol apărut în cartea: Petru Galiş – Pria, plai pastoral  – 540 de ani de la atestarea documentară – (1481-2021)

Editura Caiete Silvane, 2021

 

 

Alte articole

One Thought to “Horaţiu Gaga – cioban din tată-n fiu!”

  1. Anonim

    O poveste despre o lume care apune. Frumoasa, dar trista. Felicitari Horatiu, pentru ca te-ai încăpățânat să faci ce îți place. Sănătate si toate cele bune!

Leave a Comment