Cubleșu, satul din marginea Sălajului și vulturul din biserică

Da, în Sălaj există sate unde nu au mai avut loc nunți de o jumătate de secol, unde școala s-a închis cu cel puțin 40 de ani în urmă, iar de un copil născut în comunitate nu s-a mai auzit de decenii.

O astfel de localitate este Cubleșu. Situat la granița cu județul Cluj, satul este desprins dintr-o lume în care liniștea pare cutremurătoare. Aici mai locuiesc câteva familii, majoritatea în vârstă. O vizită la bisericuța de lemn din dealul de lângă sat îmi confirmă temerile. Oamenii nu își amintesc când a avut loc ultima nuntă în sat. Doamna Vultur a fost învățătoare în Cubleșu și îmi povestește că școala a fost închisă aici în anul 1977. Clădirea școlii a devenit o fantomă. Am ajuns în satul dintre dealuri într-o zi ploioasă și n-am fost singur. Împreună cu profesorul Mirel Matyas am pornit la drum pentru a descoperi ceva ce nici noi nu știam că mai există. O lume liniștită, oameni simpli și povești apuse. M-a impresionat drumul asfaltat până la ieșirea din sat. Se ajunge ușor la marginea județului. E ciudat, pare un sat pustiu. Casele goale, unele aproape dărâmate, nu mai surprind pe nimeni.

Aflu că asfaltarea drumului a făcut ca moștenitorii proprietăților de aici să nu le mai vândă. Cu greu găsești teren în micul sat din comuna Cuzăplac. Cei plecați, mai tineri, se gândesc să revină în satul bunicilor și străbunicilor. Alții s-au încumetat să ceară sume exorbitante pentru căsuțele din pământ. Desigur, nimeni nu le-a dat sumele cerute. Oamenii sunt puțini în sat. Se strâng duminica la bisericuța de lemn care impresionează și acum. Am vizitat-o. Este curată, bine întreținută, un loc liniștitor și ploaia măruntă a transformat-o parcă într-o insulă perfectă. Iar pictura, pictura din biserică este una aparte, vie, îți lasă impresia că personajele se mișcă, te privesc, te duc în lumea lor. Privirea îmi este fixată pe ceva ce pare a fi un vultur. Inspiră dreptate și putere. Sunt fascinat. Vă invit să descoperiți biserica din sat.

Hoțul și leii din cutia milei

Nici hoții nu mai vin aici. Nu mai intră în casele pustii, caută doar bani. Localnicii mi-au spus că un astfel de hoț a intrat în biserică și a furat leii din cutia milei, o sumă nesemnificativă. Mama lor de hoți, rău au ajuns și ei. Până la urmă, hoțul a fost prins, se pare că era un fost cioban. Sunt tare multe oi în zonă, sunt deranjant de multe. Pe drumul spre biserică nu ne-am întâlnit cu nimeni, doar cu o imagine sumbră de sat ajuns în pragul dispariției. Noroc cu drumul. Nu vreau să laud pe nimeni, dar trebuie să recunosc că drumurile care străbat satele din zonă arată foarte bine.

Carolina, femeia de 93 de ani care își face singură bulionul

Vizita la biserică a fost urmată de o ultimă oprire. Aveam în față poarta unei gospodării simple. Acolo e o casă bătrânească și o femeie de poveste. Tanti Carolina are aproape 93 de ani. Câțiva câini au anunțat prezența mea și a lui Mirel. Femeia s-a apropiat, am dat bună ziua, ne-a privit lung și a zâmbit. Se pregătea să spele roșiile pe care le-a cules din grădinuță. Urma să facă bulion. Carolina râde și ne spune că se descurcă singură, că mai are de adus porodici. Le pregătește de pus la fiert. Îmi spune că a muncit toată viața, că e păcat de cel care mănâncă, dar nu muncește. „Pruncule, și cartea zâce că cel care mănâncă trebe să muncească. Nu lucră cel care nu are mâini și picioare. Uite, io mă descurc așa cum pot. Lucru, am grădinuță, am familie frumoasă. În ianuarie fac 93 de ani. Poate nu apuc să-i fac”, îmi spune tanti Carolina. Intrăm în casă. Un aer de trecut mă îmbie să îmi amintesc de vremurile petrecute în casa bunicilor mei. E o casă simplă, cu tindă. Un radio vechi îmi atrage atenția, îl ating, e ros de timp. Cred că are mai bine de 60 de ani. Casa e curată, e cu pod de grinzi. O bucată de slănină învelită în ziar stă agățată lângă un perete. Mă simțeam atât de bine.

Tanti Carolina se așază și îmi povestește. A trecut printr-un război, a rămas văduvă de mult prea mulți ani. E fericită de viața pe care a avut-o și nu regretă nimic. Are o singură supărare. O necăjește răutatea oamenilor, nu știe ca oamenii să mai fi fost atât de răi cum sunt acum. Femeia se sprijină într-o botă și privește. Privirea sa îmi spune că nu îi este teamă de nimeni și nimic, femeia asta a văzut mult prea multe la viața ei. Îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase, dau să ies din curte, dar mă opresc. O întreb dacă își dorește ceva anume, dacă vrea ceva. Carolina s-a oprit și ea. Mi-a spus că vrea pace în lume, atât!

Para pădureață

Am ieșit din curtea femeii, iar un păr bătrân aflat la margine de drum mi-a tras cu ochiul frunzei. Am pus mâna pe o pară grasă și am mușcat cu nesaț. Am fost lacom, iar para m-a pedepsit. Era un păr pădureț. Gura a început să mi se strângă, mă ustura în gât, iar vocea mea s-a lăsat dusă. Am băut apă. S-a dus și ploaia, tanti Carolina și-a văzut de porodici, iar noi am pornit pe drumul spre Zalău. Am revenit în agitație, între oameni nervoși, recalcitranți, aici unde parcă timpul nu ne mai ajunge și ne grăbim spre nicăieri.