Cea mai veche biserică de lemn din Sălaj – uitată de credincioşi şi autorităţi

Cea mai veche biserică din lemn din Sălaj, cel puţin potrivit datelor din lista naţională a monumentelor de patrimoniu, se odihneşte, uitată de credincioşi şi autorităţi, pe o coamă de deal din satul Bulgari. Având elemente de arhitectură rare pentru acest gen de construcţie, alături de picturi deosebite, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, bisericuţa aşteaptă totuşi, cu răbdare, ca iubitorii de cultură şi artă autentică românească să îşi îndepte atenţia şi asupra ei.

Ca să ajungi în vechea vatră a satului Bulgari, care adăposteşte cea mai veche biserică de lemn din Sălaj, laşi deoparte şoseaua şi apuci la dreapta un drum destul de îngust, de-a lungul căruia casele încep să se înşiruie de-o parte şi alta. Totul respiră a vechi, de la ogrăzile mici, umbrite de nuci bătrâni, până la locuinţele micuţe, multe din ele cu prispă şi cu ochiuri de geam de-o palmă. Ajungem uşor la biserica nouă şi, cu toate că ne aşteptăm ca lângă ea să zărim şi bisericuţa de lemn, aflăm că mai avem de mers vreo două aruncături de băţ până să dăm de ea. “Urcaţi pe drum drept-nainte şi o ţineţi tot aşa, până vedeţi biserica pe partea dreaptă. E chiar mai sus de casa preotului”, ne explică un sătean binevoitor, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi largi ce indică direcţia.
Continuăm aşadar să urcăm printre casele bătrâneşti, scrutând cu privirea desişul verde al pomilor din ogrăzi. Încă aşteptăm ca măcar turnul clopotniţei să apară brusc din frunziş şi, abia undeva la capăt de drum, când satul se isprăveşte în marginea câmpurilor cu porumb, dăm în sfârşit de biserică.

Picturi vechi şi icoane de patrimoniu naţional

Oprim maşina şi coborâm. Avem în faţă o coamă de deal, cu o cărare năpădită de bălării şi vegetaţie înaltă cât un stat de om. Dincolo de poarta veche de metal, se zăreşte şi o cruce de lemn, ce străjuieşte ca un portar umil culmea pe care este ridicată bisericuţa. Nici vorbă să apucăm cărarea, alegem în schimb să căutăm casa preotului. Părintele Nechita este acasă şi ne conduce la biserica urmând o potecă prin grădina casei şi printr-un cimitir năpădit şi el de ierburi. Ajungem repede lângă trupul de lemn al vechiului lăcaş de cult. Biserica este mică, cu o prispă şubredă, în care timpul a săpat urme adânci. Cu o cheie mare, care se potriveşte de-a-doaselea în broască, uşa care este foarte mică se dă de-o parte. Pătrundem în biserică, într-un spaţiu întunecos, care miroase a umed şi a haine jilave. După ce ochii ni se obişnuiesc cu lipsa luminii, reuşim să distingem ce se află în jur. Mai întâi – pereţii de lemn, pictaţi cu capete de sfinţi şi teme bisericeşti. În unele locuri culorile s-au şters demult, dar pe două părţi la încăperii nuanţele sunt cât se poate de clare şi vii. “Asta e pilda celor zece fecioare care au mers să ia mir, pilda din Evanghelie”, ne spune părintele Nechita despre o pictură de mari dimensiuni, în care apar 10 tinere, înveşmântate cu ilic şi fuste largi, în roşu şi gri, cu părul lung, prins la spate şi având în mână câte un potir. Desenul e mai puţin obişnuit, la fel cum ni se pare că este şi pictura alăturată, care înfăţişează scena Învierii sau o altă pictură, în care apar Adam şi Eva, în scena în care femeia păcătuiaşte primind un măr de la şarpe. “Biserica a avut şi trei icoane, foarte vechi, considerate monumente de patrimoniu naţional. Una a fost furată anul trecut, e dată în urmărire peste tot, chiar şi prin Interpol. Au mai rămas două – una se află în noua biserică, iar cealaltă e la mine acasă”, spune preotul, care nu cunoaşte prea multe despre spargerea dată la biserică şi care a făcut ca una din icoane să dispară subit..

Lada de zestre din altar

Cuvintele puţine nu lămuresc pe deplin nici povestea bisericii, dar încercăm să o reconstituim din orice obiect de care dăm cu ochii. Pe jos stau aruncate un maldăr de prosoape şi preşuri ţesute în casă şi de la ele răzbate mirosul jilav care ne-a întâmpinat de cum am pătruns pe uşă. În naos, de-a lungul pereţilor stau aliniate câteva scaune mici, apoi masa diaconilor, iar în capăt – uşile ce duc în altar. Încă mai păstrează în cadrul lor nişte draperi vechi, din material destrămat, din care culoarea aproape că a pierit de tot. Altarul este foarte strâmt, dominat de Sfânta Masă de piatră aşezată central. Este toată îmbrăcată într-un material la fel de uzat, iar pe ea se odihnesc un chivot vechi şi resturile unui caiet. Cum biserica nu este racordată la reţeua de curent electric, ne apropiem de o ferestruică pentru a putea desluşi însemnările din el. Sunt nume, înşirate cursiv unul sub altul, şi după o privire scurtă, preotul ne lămureşte: “Este un caiet în care au fost trecute discurile, adică banii care s-au strâns la biserică”. Şi de bună seamă că verbele trebuie folosite la un timp trecut, întrucât anii menţionaţi de scrisul decolorat sunt 1917, 1918, 1919… În spatele Sfintei Mese, o ladă de zestre veche şi înnegrită de timp îşi lasă capacul săltat cu uşurinţă. E plină cu tot felul de veşminte bisericeşti dantelate, cu ţesături în care firul s-a rărit şi cu bucăţi de mătase decolorată şi străvezie. “Sunt toate foarte vechi – răzbate de undeva vocea preotului – unele sunt veşminte bisericeşti sau podoabe pentru biserică”.

“1547”

Închidem lada de zestre şi o lăsam să doarmă mai departe în întuneric, în timp ce noi ieşim în lumina de afară. După ce am cercetat interiorul bisericuţei, e vremea să ne aruncăm privirea şi spre înălţimi, spre turla acoperită cu şindrilă de lemn. “În turla se află clopotniţa. De fapt, de Paşte, în Noaptea de Înviere, se trag clopotele şi sunetul lor se aude peste întregul sat”, ne spune părintele Nechita, în timp ce urcă scara spre pod. Urcăm şi noi, ca să facem câteva fotografii. Lemnul grinzilor este atât de mâncat de cari şi atît de vechi, încât în unele locuri vezi direct în încăperile de jos. La fel ca în biserică, şi aici este prezent mirosul jilav al câtorva veşminte aruncate pe jos. Când coborâm, ne atrag atenţia decoraţiunile crestate în lemnul bătrân: două cruci, de-o parte şi de-a alta a uşii, apoi tradiţionalul model al funiei care alunecă de-a lungul pereţilor, iar undeva, pe un perete exterior, câteva cuie lungi, de lemn, care ies în afară ca nişte dinţi de greblă. Ne minunăm când aflăm că rostul lor era cât se poate de simplu: acolo erau agăţate clopurile bărbaţilor care asistau la slujbă şi nu mai încăpeau în biserică. Şi acum, de fapt, descoperim un alt element care uimeşte: în micuţul pântece de lemn încăpeau până la 60 de persoane, din care 40 stăteau în naos, “în partea bărbaţilor”, iar restul “în partea femeilor”.
Din punct de vedere architectural, biserica din Bulgari se face remarcată prin forma semicircular a absidei altarului, formă rareori întâlnită în arhitectura lemnului, potrivit însemnărilor lui Ioan Godea, din lucrarea “Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei)”. Mai exact, în Sălaj doar biserica din Chieşd mai are o astfel de absidă, copiată, probabil, după modelul bisericilor de piatră. Acelaşi Ioan Godea precizează că prispa, cu umeraşi şi stâlpi ciopliţi, a fost adăugată edificiului în secolul al XVIII-lea, probabil odată cu reînnoireaacoperişului din 1783, de către un anume meşter Lazăru. O intervenţie ulterioară la construcţia propriu-zisă o constituie şi clopotniţa îngustă, de deasupra pronaosului, cu foişorul deschis pe două arcade şi fleşă poligonală. Cioplirea rudimentară cu barda a grinzilor şi brâul median masiv, răsucit numai în partea sudică şi sud-estică a altarului, constituie dovezi incontestabile ale vechimii şi valorii artistice a monumentului, apreciază, pe de altă parte, arhitectul Corneliu Zebacinschi și istoricul Ioan Ciocian, în lucrarea „Altare semicirculare la biserici de lemn sălăjene”.
Ocolim biserica. Acelaşi model al funiei, acelaşi lemn bătrân şi aceleaşi cuie – tot de lemn – care au îmbinat perfect trunchiurile de copac, iar apoi, scris mare cu vopsea roşie, un an: 1547. E prima urmă care coboară din prezent cinci secole în negura vremii, către momentul când a fost ridicată biserica. Inscripţia cu vopsea e de dată recent, după ce, grinda pe care meşterul ce a ridicat construcţia notase anul întemeierii ei a fost se pare tăiată pentru a face loc unui ochi de geam. Mai multe despre povestea celei mai vechi biserici din Sălaj aveam însă să aflăm de la un localnic.

Diaconii – tâmplari ai bisericii

Valer Onaciu provine dintr-o familie de tâmplari, care din tată în fiu au avut în grijă biserica de lemn. Străbunicul lui este cel care, demult, demult, ca şi curator al bisericii, a scris în roşu anul 1547 pe peretele exterior, ca să rămână peste generaţii. “Acum satul este depopulat, tinerii au plecat la oraş, dar prin 1938 avea peste 300 de locuitori. Nu încăpeau toţi în biserică, abia vreo 60 aveau loc, dar oamenii stăteau afară şi ascultau slujba. Nu veneau toţi la slujbă, dar veneau totuşi mulţi şi trebuia să vii devreme ca să prinzi loc înăuntru. Am văzut asta într-un registru vechi, care era odată în biserică”, ne spune bărbatul de 50 de ani.
Împreună cu tatăl său, cu ani în urmă, Valer Onaciu a înlocuit şindrila care acoperă biserica, iar zilele în care erau urcaţi pe schele i-au rămas vii în minte. “Biserica a fost acoperită ultima dată de mine şi tata, în 1983. Atunci am refăcut şindrila, că era deteriorată. Nu am lucrat-o manual, că aveam utilaje de tâmplărie. Şindrila veche era din lemn de fag, care e mai moale, şi s-a stricat, iar noi am făcut-o din stejar. Şindrila veche avea un ciclu de 30 ani, o adusese bunicul de pe Someş, din Vicea”, ne povesteşte bărbatul, cu privirea aţintită departe. “A existat şi un cazanier foarte valoros, plin cu cazanii, care acum ar fi la Muzeu. Acum nu se mai intră în biserică, doar rar, rar, de Paşte, merg copiii şi trag clopotele. Sunt două clopote vechi, din care unul a fost adus de străbunicul, iar celălalt est şi mai vechi, nici eu nu ştiu de unde. În rest, slujbele se ţin duminica în noua biserică, ridicată în 1997, alternativ, şi de creştinii greco-catolici, şi de cei ortodocşi. “În ’97 s-a terminat construcţia noii biserici şi de atunci slujbele se ţin aici. Demult, satul era cu populaţie greco-catolică, până la decretul din 1948, când oamenii au fost forţaţi să treacă la ortodoxism. Ulterior, s-au reglat lucrurile, dar au urmat certuri între unii şi alţii, pe seama noii biserici. La ridicarea ei a contribuit tot satul, dar mai mult greco-catolicii au sprijinit construcţia. Acum se foloseşte de toţi, alternatiiv”, spune Valer Onaciu, precizând că faţă de cei circa 150 de creştini ortodocşi, numărul greco-catolicilor este cam de două ori mai mare.

Proiecte…

Depănând amintiri, bărbatul zâmbeşte în timp ce revine cu povestea la bisericuţa de lemn. “Eu am fost botezat acolo şi m-am căsătorit în biserica aia. Noi am încercat foarte mult să facem ceva pentru ea, dar nu am putut să o trecem în patrimoniul naţional. Abia acum, recent, am înţeles că a fost inclusă în rândul monumentelor de patrimoniu. Ar trebui restaurată, dar din februarie – martie, când a venit cineva de la Baia Mare să o vadă, nu s-a mai întâmplat nimic. Ar trebui reabilitat şi drumul până la biserică, acum ar fi momentul să se facă asta pentru că sunt fonduri europene care pot fi accesate. Iar drumul ar fi esenţial pentru biserică”, ne spune Valer Onaciu. În plus, deşi există în curs de întocmire un proiect tehnic privind conservarea micii biserici, primarul comunei Sălăţig (de care aparţine satul Bulgari, n.r.), Joszef Molnar, apreciază că abia într-o lună va fi finalizat. Ulterior, lucrările prevăzute în proiect urmează a fi avizate de instituţiile abilitate, iar proiectul să ajungă, în cele din urmă, la Ministerul Culturii, pentru finanţare. “Sperăm ca proiectul să fie la Ministerul Culturii până la sfârşitul lunii octombrie, pentru a instra în planul naţional de restaurare din 2013”, precizează Doina Cociş, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj.

Legenda bulgarilor

Ieşim din sat, lăsându-l aşezat cuminte între dealuri. În timp ce casele defilează de-o parte şi alta, în umbrele după-amiezii, ne amintim cuvintele lui Valer Onaciu: “Legenda pe care mi-o spunea bunicul zicea că satul se trage din rămăşiţele migratorilor bulgari (popor migrator, n.r.), care au fost pe aici. Bunicu îmi spunea că aici, la noi, era un teren fertil, iar bulgarii ăştia s-au ocupat cu legumicultura, iar toţi restul cumpărau de la ei. <> – întreba lumea, iar răspunsul era <>. A doua variantă de la care ar putea veni numele satului ar fi pământ cu bulgări, deşi la noi terenul e bun, nici vorbă de aşa ceva”. Totuşi, legenda pare a nu fi confirmată de datele istorice, care nu semnalează prezenţa bulgarilor în zona respectivă. De altfel, fostul profesor Gheorghe Chende-Roman, afirmă în “Dicţionarul etimologic al localităţilor din judetul Sălaj” că sătenii ar fi considerat în mod eronant că o anume populaţie venită în zonă ar fi bulgari, de unde şi denumirea satului.

În loc de încheiere

Aşa cum spuneam la începutul acestui material, biserica din Bulgari aşteaptă, cu răbdare, ca iubitorii de cultură şi artă autenrică românească să îşi îndrepte atenţia şi asupra ei. Speranţe există, însă nu mai devreme de 2013. Totuşi, aşa cum spune o vorbă din popor, mai bine mai târziu, decât niciodată. Ceea ce putem însă constata, cu regret, e faptul că dacă nu cu foarte mulţi ani în urmă, lăcaşul de cult era disputat între două religii, actuamente el a fost abandonat de enoriaşii ambelor culte. Sperăm ca restaurarea bisericii să se întâmple totuşi, pentru a reda celor care ştiu să aprecieze un monument istoric de o valoare incontestabilă.