Timpul s-a oprit în căsuța din Ban unde familia Moga a amenajat un mic muzeu. Nu greșesc când spun că e muzeu, iar marea mea bucurie a fost când joi dimineața, într-o zi răcoroasă de toamnă, cu miros de struguri copți și mere dulci-acrișoare, m-am oprit într-o lume liniștită, acolo unde agitația orașului n-a ajuns, iar lădoiul vechi de lângă peretele „mierăit” te obligă să te așezi și să uiți de toți și de toate.
Am intrat în curtea plină cu flori, cu trandafiri, iar ușile bătrânei case mi-au fost deschise de proprietarul grijuliu, de sălăjeanul Aurel Moga, un om respectabil, iubitor de tradiție, de satul copilăriei. Am intrat în tindă. Blide agățate pe pereți, șterguri țesute în război, un credenț, icoane pictate pe sticlă, cărți vechi de rugăciune, fotografii de familie, un lădoi ce pare încremenit în timp, ulcele multicolore ce mă trimit cu gândul la groștior și la laptele prins pe care îl sorbeam în serile călduroase de vară, toate acestea alcătuiesc această lume din micuța tindă. Am pășit cu atenție, îmi venea să renunț la ghetele mele de munte, nu se potriveau cu acest decor din satul autentic. Am simțit ceva moale sub picioare. Călcam pe niște țoale vechi și groase, din lână. Mai că îmi venea să mă întind pe jos, să rămân acolo, să nu mai ies. Am privit cu atenție toate aceste obiecte vechi pe care copiii din ziua de azi le privesc mirați și habar nu au ce sunt și la ce au fost folosite. Și nu sunt vinovați. Unde să le mai vadă, cine să le mai povestească? Tocmai pentru asta a fost amenajată această căsuță, acest muzeu de familie. Am intrat în „casa de mândrețe”, în camera de „cătă drum”. Perne multicolore, țoale cu motive florale tradiționale, blide din pământ ars, ștergare, lampa împodobită cu hârtie creponată, „păretarele”, până și întrerupătorul de pe perete este cel vechi, să tot fie de 50 – 60 de ani. E o piesă construită din ebonită și funcționează și acum. Am călcat cu grijă, dornic să sorb din fiecare colț al acestei lumi frumoase.
Bătrânul penar și „creionul chimic”
Undeva, în partea dreaptă, pe o măsuță stau zeci de obiecte: o lanternă veche, bănuți din alte vremuri, un penar din lemn în care se află bătrânul stilou și câteva creioane. Sunt două creioane roșii și un „creion chimic”. Provin de pe vremea când elevul avea grijă de astfel de obiecte de parcă erau din aur. Lângă penar sunt rigle din lemn. Au fost folosite de toți cei trei copii din familie. Ce amintiri, domnule, ce amintiri. O sticlă veche îmi atrage privirea. E acoperită cu un înveliș împletit din sârmă. Aflu rapid că e sârmă de la „Emailați”, fosta fabrică din Zalău de care s-a ales praful. Casa asta îmi amintește perfect de căsuța bunicilor mei din satul Plesca. Stropi reci de sudoare îmi curg pe frunte, iar mâinile încep să-mi tremure. Nu mai vreau să plec din casa asta, îmi doresc să fiu uitat aici măcar o săptămână. Ies rapid din vis și îmi amintesc că trebuie să mă întorc la Zalău, am de trimis un material pentru jurnalul de la Radio România Actualități. Ce n-aș da să mai pot dormi cu capul pe astfel de „perini” în dimineața de Crăciun, ce n-aș mai da să stau pe lădoiul de lângă fiteu, cu urechea în difuzorul radioului din lemn. Gata, sunt doar niște amintiti. Domnul Moga mă invită și în camera următoare. Ne întoarcem, trecem prin tindă și intrăm în camera „de la deal”. Aici e un război de țesut, sunt multe alte blide, ștergare, o covată mare pentru aluatul care trebuie să dospească, sunt site rare și mai dese, văd și un „ticlazău”, acel călcător din fier ce trebuia umplut cu cărbuni sau încălzit pe plita sobei.
Mingile de fotbal
Jos, sub un scaun din lemn văd trei mingi ce par vechi, foarte vechi. Povestea lor e fascinantă. Au fost aduse de la Cluj de fratele proprietarului. Băieții familiei au iubit sportul, fotbalul, iar cele trei mingi sunt vechi de mai bine de 40 de ani. Au fost confecționate din piele groasă, și acum sunt intacte, iar una are un „ceaplău”, un fir de piele pentru a lega deschizătura prin care era introdusă „camera de cauciuc”. Proprietarul zâmbește și își amintește de partidele în care o asemenea minge, destul de grea, lovea creștetul vreunui jucător exact cu partea în care se afla nodul cu fir de piele.
Lovitura lăsa urme, dar nu conta. Băieții din sat jucau fotbal pe iarbă, cu porți din crengi sau bârne din parii de fasole. Casa asta e o minunăție, e la margine de drum, iar dacă treceți prin Ban, luați legătura cu proprietarul, pentru că micul muzeu de familie merită vizitat.
Aici e multă pasiune, dorință și plăcerea de a strânge, de a salva și arăta trecătorilor sau apropiaților ce simplă era viața în trecut, lumea fără telefoane, în care mașinile erau aproape inexistente, în care penarul trecea prin mâinile mai multor generații, iar dorința de a reuși era mult, mult mai mare. Am ieșit din casă cu speranța că voi reveni. Și am s-o fac. Felicitări, familiei Moga, pentru această căsuță veche de poveste. Nu e totul pierdut!
[…] Timpul s-a oprit în căsuța din Ban unde familia Moga a amenajat un mic muzeu. Nu greșesc când spun că e muzeu, iar marea mea bucurie a fost când joi dimineața, într-o zi răcoroasă de toamnă, cu miros de struguri copți și mere dulci-acrișoare, m-am oprit într-o lume liniștită, acolo unde agitația orașului n-a ajuns, iar lădoiul vechi de lângă peretele „mierăit” te obligă să te așezi și să uiți de toți și de toate. Am intrat în curtea plină cu flori, cu trandafiri, iar ușile bătrânei case mi-au fost… Citeste mai mult […]