Ana, moașa copiilor născuți lângă pădure

A moșit șase copii, unii născuți pe cărarea muntelui, în ploaie, în vânt sau frig. Și-a dat jos haina de pe ea pentru a-l înveli pe pruncul născut de tânăra mamă din cătun. I-a dus pe amândoi la dispensarul din comună. Anii au trecut, iar Ana a mai moșit copii, a fost și premiată. Sălăjencei nu îi este teamă de nimic, poate doar de singurătate.

Pe nana Ana am întâlnit-o dintr-o întâmplare. Doamna Dorina Filip, și îi mulțumesc pe această cale, este cea care mi-a povestit de bătrâna de lângă pădure, acolo sus, în cătunul de lângă Preoteasa, la marginea Sălajului. Întotdeauna mi-a plăcut să descopăr asemenea oameni, să le aflu poveștile, să mă încarc cu energia lor, poate chiar să învăț de la astfel de sălăjeni. Sunt sătul de cei care vorbesc întruna, se plâng întruna, dar nu fac nimic. Într-una din zile mi-a surâs norocul și am ajuns la Ana. A fost un drum greu, acoperit cu omăt gros. Câini zdraveni s-au apropiat și ne-au lătrat. M-a lovit spaima, îmi sunt dragi animalele, dar acum îmi era teamă de câinii mari care se apropiau. Dorina Filip m-a liniștit, cunoaște toți câinii din cătunul Călin. Mă face să înțeleg că aici este nevoie de câini de pază, sunt multe sălbăticiuni. Câinii s-au apropiat, dar au recunoscut-o imediat pe Dorina. Am pus mâna pe unul dintre ei. Atât le-a trebuit bieților câini, s-au apropiat, cerșeau afecțiune, îi lovise singurătatea. Săreau pe noi, se bucurau de noi, ne-au însoțit tot drumul. Gata, mi-a trecut și spaima, aveam prieteni noi.

Casa de sub nuci

Ne-am apropiat de un gard și am intrat pe o portiță ninsă, înghețată. Omătul scârțâia sub greutatea noastră, ne apropiam de casă. Zăresc un cuptor din pământ și cărămidă, iar gândul îmi sare la pâinea pe care o făcea bunica mea. Doamne, ce bună era pâinea. Făcea pâine pentru întreaga săptămână. Niciodată nu cumpăra pâine, cultiva grâu, îl ducea la moară, avea făină, iar pâinea era pâine. Îmi aduc aminte și de cocoradă, știți, e pâinea cu brânză și verdeață sau cu umplutură de varză. Ce gust, domnule! Gata, trebuie să îmi revin. Nu mai e nici bunica, nici făina, a rămas doar cuptorul și amintirile din vremurile copilăriei mele. Privirea îmi rămâne ațintită spre cuptorul din curtea Anei. E acoperit cu zăpadă, pare nefolosit de multă vreme.

 

În apropiere nu văd alte case, nu văd vecini, e doar casa Anei. E o gospodărie frumoasă, îmi dau seama că aici au existat și animale, păsări, aici s-a muncit. Dorina intră în casă și se întoarce după câteva minute. Îmi face semn, intru și eu. Dintr-un mic hol intrăm într-o altă cameră. Pe pereți sunt icoane, iar pe deasupra sunt așezate ștergare cu modele viu colorate. Le admir, sunt frumoase. În grindă e agățată lampa cu petrol, un semn al vremurilor în care cătunul nu avea rețea electrică.

În mijlocul încăperii e o masă, acolo e și lădoiul, iar mai în spate e soba în care arde focul. E căldură și e bine. Doi ochi pătrunzători sunt ațintiți asupra mea. Salut politicos, iar nana Ana îmi întinde mâna. Mă prezint și îi spun că vreau să îmi povestească, să îmi spună despre oameni, despre viața în vârf de deal, printre păduri, despre vremurile în care vorba era vorbă. Femeia tace și mă privește iar. O clipă de tăcere este urmată de glasul femeii. M-a poftit să ne așezăm lângă sobă. A dus o viață grea, dar foarte frumoasă. A avut și soț, dar s-a dus de ani buni. Îl are și pe Eminescu, pe fiul ei. E un fel de poreclă pentru că fiul Anei este pasionat de poezie, de versuri. „Să știți că am avut o viață grea, dar frumoasă și aici în cătun, departe de oameni. O fost mai mulți oameni și aici, dar tăți s-or dus. Am fost și moașe pentru șase copii. Vecina asta o făcut un prunc în tinerețe. Mergeam cu carele la Vălcău și l-o făcut pă prunc aici, pă Cremănuș, cum merem cătă Vălcău. O născut acolo, iară io eram lângă ea. N-am avut cu ce să-l învelim pă copil. Mi-am țâpat combineta și zadia dă pă mine și l-am învălit. Ne-am dus așa până în Vălcău de Sus. Acolo am cerut pătură de la o femeie și mi-o dat. L-am învălit pe prunc și am pus pătura și peste mă-sa. Am ajuns la despensar și moașa, Dumnezeu s-o ierte, o zâs să-l moșesc io. Bătrâna mi-o arătat cum să-l moșesc. Le tăiam buricu, la prunci lăsam  de patru degete, iar la fete de trei.

Tăiatul porcului și nașterea pruncului

Ana râde și îmi povestește de un alt copil pe care l-a asistat la naștere în mijlocul unui ospăț, la tăiatul porcului. „Femeia o fost însărcinată. Ziua o tăiat porcul și s-au pus la masă, iar noaptea i-o venit sorocul, o născut. Tăți o fost pe acolo afumați, obosiți, ca la ospăț. Ne-am dus, am pus-o pe femeie în căruță și am fugit la dispensar. Și pe copilul ei tot eu l-am moșit. Așa o fost, iar moașele de la Borod, de la Bihor, mi-o dat diplomă. Și slovacii de aici, de lângă noi, o vinit după mine să le moșesc pruncii. Tăți m-o felicitat, domnule dragă”, îmi spune femeia.

Lumea necunoscută

Poveștile curg, Ana e bucuroasă că are cu cine povesti. O întreb de pandemie. Trecută de 80 de ani, femeia îmi spune că nu se teme, că a văzut multe la viața ei, a văzut morți, accidente, necazuri mari, i-a ars și casa, dar a luat-o de la capăt.  „Tare multe am văzut. N-o fost atunci lumea chiar așa de rea cum îi amu. Atunci o fost oamenii altfel. Și atunci erau prostii, dar nu chiar așa. Acum îi mai rău și mi-e teamă că a veni lumea mai rea.  Vai de om! Tăți îs nervoși, îs răi, umblă numa după averi, după bani. Astea-s praf și pulbere, tăți merem în pământ, asta nu înțelegeți voi”, îmi spune bătrâna. În casă e cald, iar copilul îmi amintește că trebuie să plecăm, să pornim spre casă. E un drum greu, să tot fie trei sau patru kilometri de mers pe jos, prin omăt. Deja simt că sunt un laș. Femeia asta mi-a povestit de copii născuți departe de medic, de aparatură medicală, iar eu mă plâng că trebuie să merg pe jos. Ce am ajuns! Îi mulțumesc Anei pentru primire, pentru cuvintele frumoase și îi promit că voi reveni la vară. Am ieșit. E o liniște cutremurătoare.

 

Scot niște mere din rucsac și mușcăm cu nesaț. Sunt mere mici, acrișoare, le-am cules dintr-o livadă bătrână, uitată de timp, de vremuri și de noi. Văd un măr. E nins și e plin cu mere neculese. Sunt înghețate. E o imagine în care vreau să rămân pentru totdeauna. Mă trezesc, gata, am ajuns în lume, aici unde e bine, e agitație, e murdărie, e zgomot și mult praf, promisiuni deșarte.

 

One Thought to “Ana, moașa copiilor născuți lângă pădure”

  1. […] A moșit șase copii, unii născuți pe cărarea muntelui, în ploaie, în vânt sau frig. Și-a dat jos haina de pe ea pentru a-l înveli pe pruncul născut de tânăra mamă din cătun. I-a dus pe amândoi la dispensarul din comună. Anii au trecut, iar Ana a mai moșit copii, a fost și premiată. Sălăjencei nu îi este teamă de nimic, poate doar de singurătate. Pe nana Ana am întâlnit-o dintr-o întâmplare. Doamna Dorina Filip, și îi mulțumesc pe această cale, este cea care mi-a povestit de bătrâna de lângă…  » Citeste mai mult […]

Dă-i un răspuns lui Ana, moașa copiilor născuți lângă pădure - Stiri Transilvania 24 - Stiri online - Evenimente - Noutati Anulează răspunsul