Ziua Naţională a României

Constituţia României, adoptată după căderea regimului comunist, stipulează, în articolul consacrat Simbolurilor Naţionale: „Ziua Naţională a României este 1 Decembrie”.
De ce a fost declarată această zi ca zi naţională?
Pentru că la 1 Decembrie 1918, prin „cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”, cum o numea Nicolae Iorga, se desăvârşea unitatea naţional-statală a românilor.
Unirea din 1918, care înseamnă atât împlinirea unui vechi deziderat naţional cât şi, deopotrivă, o încadrare în istoria lumii moderne, îşi are izvorul în întreaga istorie a poporului român.
Iată ce spunea Primul ministru al României, Ion I.C. Brătianu, la primirea delegaţiei transilvănene care aducea la Bucureşti Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918: “Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie”.
România întregită s-a realizat, în anul 1918, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ.
Mai întâi s-a unit Basarabia cu România.
Aici, înlăturarea ţarismului a stimulat lupta de eliberare a românilor. La 3/16 aprilie 1917 s-a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, care cerea ca Basarabia “să-şi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru”, iar pe întreg cuprinsul Moldovei dintre Prut şi Nistru a început o intensă mişcare naţională, al cărei obiectiv esenţial era unirea cu România.
Revoluţia din octombrie 1917 a proclamat dreptul popoarelor din Rusia la autodeterminare. În acest context, Sfatul Ţării, organ reprezentativ al populaţiei din Basarabia, întrunit la Chişinău, a proclamat la 15 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească care, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, a devenit independentă faţă de Rusia.
Apoi, în şedinţa festivă din 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a adoptat “Declaraţia” de unire: “Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută şase ani din trupul vechii Moldove – în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărească soarta lor – de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa, România”.
A urmat Bucovina.
La Cernăuţi, la 14/27 octombrie, s-a organizat o importantă adunare naţională, la iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, care a adoptat o moţiune de unire a acestui teritoriu cu România, urmând “să purceadă spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.
Adunarea a ales şi un Consiliu Naţional care a decis convocarea Congresului General al Bucovinei.
La 15/28 noiembrie 1918 acesta, întrunit în Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, adoptă o “Declaraţie” care se încheie astfel: “Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.
Apoi, ca o încununare, a venit unirea Transilvaniei.
La sfârşitul primului război mondial “Prăbuşirea Împărăţiei Austro Ungare era în curs. Armata ei fu distrusă… A fost un exemplu clasic al statelor întemeiate numai pe armate, care se desfiinţează odată cu armatele lor, dar totodată a fost şi un exemplu istoric clasic că la baza statelor şi peste tot a societăţii omeneşti operează puteri mai adânci ca armatele, între care locul de frunte îl ţin naţiunile”.
În acest context, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat o “Declaraţie” privind “independenţa naţiunii române”, care a fost citită, la 5/18 octombrie 1918, de deputatul Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul Ungariei.
La 30 octombrie s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, care a condus mişcarea pentru unirea Transilvaniei cu România. Într-un “Apel Către Naţiunea Română” acesta cerea ca toţi cetăţenii să apere ordinea, viaţa şi avutul public. Au fost înfiinţate Consilii şi gărzi naţionale pe întreg teritoriul Transilvaniei, care au preluat conducerea administrativă a acestui teritoriu “spre nepieritoarea mărire a neamului român care din primele zile ale revoluţiei a apucat drumul spre unirea tuturor românilor”.
Consiliul Naţional Român Central, întruchipând “voinţa suverană a naţiunii române din Transilvania, Ungaria şi Banatul Timişan” a hotărât convocarea Adunării Naţionale a Naţiunii Române la Alba Iulia, “cetatea istorică a neamului nostru”, pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918.
Textul convocării anunţa încă din start că “Istoria ne cheamă la fapte…. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii liberi şi independenţi… Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărât asupra soartei sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.
“Toată suflarea românească să se grăbească la Bălgradul nostru”, scriau ziarele epocii, dar drumul spre Alba Iulia, inclusiv pentru preşedintele P.N.R., sălăjeanul Gheorghe Pop de Băseşti, nu a fost deloc uşor: “Trenurile nu erau încălzite, ferestrele erau sparte şi o îmbulzeală îngrozitoare paraliza orice mişcare… siguranţa nulă… ştii când pleci, dar nu poţi şti dacă şi când soseşti… Dar ce jertfă ar fi putut fi mare, când era vorba de România Mare”.
Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a fost asigurată de Gheorghe Pop de Băseşti „recunoscându-i toată lumea chemarea sa la acest post atât ca prezident al Partidului Naţional Român, cât şi ca cel mai neobosit şi cel mai în vârstă apostol al cauzei naţionale de dincoace de Carpaţi”.
Şi tot el, cel care întrebat cum de s-a încumetat la o călătorie aşa lungă şi obositoare a spus: „după ziua asta aştept de 80 de ani. Am venit, chiar dacă această cale m-ar costa viaţa”, a cerut în deschiderea marii adunări să fie realizat visul lui Mihai Viteazu: “unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege într-un singur şi nedespărţit Stat Românesc”.
În discursul său, un alt mare om politic sălăjean, Iuliu Maniu, sublinia că „Îndeosebi noi, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria, sântem în drept şi avem datoria să pretindem această unire, pentru că aci a fost leagănul românismului” şi a rugat Adunarea Naţională să primească proiectul de Rezoluţie, “pentru a întemeia pe vecie România unită şi mare şi a se înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”!
Cei 1.228 de deputaţi, aleşi în mod democratic şi reprezentând toate categoriile sociale, organizaţiile politice, culturale, bisericeşti şi profesionale, au adoptat în unanimitate “Rezoluţia Unirii”, care prevedea: “Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918 decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Adunarea Naţională a ales apoi Marele Sfat Naţional (având ca preşedinte pe Gheorghe Pop de Băseşti), compus din 250 reprezentanţi, din care făceau parte şi sălăjenii: Victor Deleu (cel care, când a plecat pe front, în 1914, i-a spus fratelui său, Ioan: “Când mă voi reîntoarce eu, va fi România Mare”), Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Cassiu Maniu, Iuliu Coroianu, Alexadru Aciu, Coriolan Ster, Traian Trufaşiu şi Augustin Pintea, iar din rândul acestui Mare Sfat, a fost desemnat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria (având ca preşedinte pe Iuliu Maniu), cu misiunea de a conduce treburile Transilvaniei până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României (organism care nu a ştirbit cu nimic caracterul unitar al statului român).
Unirea a fost întâmpinată cu un entuziasm uriaş de cei peste 100.000 de români prezenţi la Alba Iulia. Lucian Blaga, aflat acolo în acea istorică zi, a surprins foarte bine atmosfera: “La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării… Pe câmpul unde se aduna poporul era o roire de necrezut… Nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta… În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv …”.
Bucuria, la aflarea veştii unirii, a fost mare în toate localităţile din Transilvania şi Vechiul Regat: “Cine n-a petrecut acele zile acela nu este în stare să-şi imagineze simţămintele lumii româneşti de atunci. Generaţia noastră a simţit în aceea epocă bucuria celor 50 de generaţii ce s-au perindat în cursul robiei naţionale… Se pare că soarta vrea să răsplătească generaţia aceasta, cu o bucurie nemărginită, pentru toate umilirile, jignirile, suferinţele, fără nume şi fără număr, îndurate de ea şi de cele ce au precedat-o”.
Ceea ce poporul român a împlinit în 1918 aparţine acelei vremi şi acelei generaţii ca realizare, nu însă şi ca idee. Ideea Unirii s-a născut mult mai devreme şi a fost exprimată cum vremurile au îngăduit şi în locurile în care se putea face. Un lucru este însă sigur: unirea a exprimat voinţa naţională, a fost semnul maturităţii naţionale şi al înţelepciunii tuturor celor implicaţi.
Hotărârile de Unire, de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au suport istoric, au fost realizate ca drepturi naţionale în virtutea principiilor de drept internaţional, prin elita politică şi, în acelaşi timp, ca voinţă a maselor populare, exprimată atât în ajunul hotărârilor de unire, cât şi în timpul acestora, în mod direct şi nemijlocit.
Sprijinul direct al maselor, exprimat prin adeziuni sau participări masive în locurile unde s-au luat hotărârile de Unire, reprezintă elementul ce dă Unirii o tărie fără margini.
În toate cazurile a fost vorba de hotărâri luate în cadrul unor organisme reprezentative, cu atribuţii parlamentare, diferit numite, dar care, în esenţă, prin puterea cu care au fost investite şi prin structura organizatorică, erau identice şi însemnau suprema putere legiuitoare pentru fiecare provincie în parte.
În hotărârile luate, în discursurile prilejuite de Unire, a fost adus, în fiecare loc, întreg trecutul românilor basarabeni, bucovineni şi transilvăneni, trecut care însemna, de fapt, izvorul drepturilor fiecăruia.
Dar mai era încă ceva, extrem de important. Se împlinea, prin Actele Unirii din 1918 şi prin reformele înfăptuite în anii imediat următori, programul revoluţiei paşoptiste române.
De-a lungul a aproximativ 75 de ani au fost înfăptuite, în etape şi cu modificările cerute de desfăşurarea concretă a procesului, toate obiectivele stabilite de Revoluţia de la 1848: Unirea Principatelor, Independenţa, Marea Unire, dezvoltarea comerţului şi a industriei, învăţământ de toate gradele, egalitate în drepturi, adunare naţională aleasă prin vot universal etc.
Prin decrete, regele Ferdinand recunoaşte şi întăreşte Actele Unirii. Decretele regale primesc putere de lege în urma hotărârilor Parlamentului ţării, iar în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, Marea Unire a fost recunoscută prin tratatele încheiate în anii 1919-1920.
Dar, după cum aprecia istoricul transilvănean Ioan Lupaş, „Unirea naţional-politică de la 1918 nu se cuvine a fi înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, ci ca urmarea firească a unei pregătiri de sute de ani”.
În acest sens scria şi istoricul şi omul politic Gheorghe Brătianu: „Veritabilul fundament al unităţii româneşti n-a fost stabilit nici la Paris, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român”.
Prin Marea Unire, România a intrat într-o nouă epocă a dezvoltării sale istorice. Industria, agricultura, transporturile, comerţul etc., din toate provinciile vor cunoaşte un drum comun de dezvoltare, o piaţă unică de desfacere, toate cu urmări pozitive asupra evoluţiei naţiunii române.
Teritoriul ţării a crescut de la ~137.000 kmp. la peste 295.000 kmp. Suprafaţa arabilă a sporit de la 6.650.000 ha la 14.000.000 ha, iar cea acoperită cu păduri, de la 2.500.000 ha la 7.300.000 ha. Forţa industriei a crescut cu 235%, au sporit considerabil resursele de materii prime şi energie, lungimea căilor de transport etc.
România era a zecea ţară din Europa (din cele 28) în ce priveşte întinderea şi, pentru prima dată în istorie, graniţele statului aproape s-au suprapus peste cele etnice.
Populaţia s-a mărit, de asemenea, de peste două ori, ajungând, în 1920, la 15.540.000 locuitori, în 1930 la peste 18.000.000 şi în 1939 la aproape 20 milioane de locuitori, dar România realizată în anul 1918, a opta în Europa după numărul locuitorilor, îşi păstra şi prin structura populaţiei caracterul naţional unitar, etnia română reprezentând în continuare majoritatea absolută.
Până a se ajunge la punerea în valoare a noului potenţial, România a fost confruntată, desigur, cu mari greutăţi, ca urmare a efortului de război îndeosebi. Mai întâi a fost de reconstruit şi apoi de dezvoltat şi consolidat. Dar, pe ansamblu, ca urmare directă sau indirectă a Unirii, s-au obţinut rezultate notabile, spectaculoase în anumite domenii, societatea românească mergând pe un drum ascendent.
La împlinirea a 105 de ani de la Marea Unire, de ziua noastră naţională, să spunem şi noi, la fel ca Nicolae Iorga: „Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a unirii, de la general şi de la fruntaş ardelean, până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg şi de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”.
La mulţi ani, România!
La mulţi ani, Români!

Bibliografie
Dr. Alexandru Kis, Din ultimele patru luni din viata lui George Pop de Băseşti, Cluj, 1927
I. Georgescu, George Pop de Băseşti. Momente din luptele naţionale ale românilor, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2013.
Tratatul de Istoria Românilor, vol. VII, tom II, București, 2003
Marcel Știrban (coord.), Istoria contemporană a României, Cluj Napoca, 2001
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, 1997
Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, București, 1992

Dănuț Pop

One Thought to “Ziua Naţională a României”

  1. […] Constituţia României, adoptată după căderea regimului comunist, stipulează, în articolul consacrat Simbolurilor Naţionale: „Ziua Naţională a României este 1 Decembrie”. De ce a fost declarată această zi ca zi naţională? Pentru că la 1 Decembrie 1918, prin „cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”, cum o numea Nicolae Iorga, se desăvârşea unitatea naţional-statală a românilor. Unirea din 1918, care înseamnă atât împlinirea unui vechi deziderat naţional cât şi, deopotrivă, o încadrare în istoria lumii moderne, îşi are izvorul în întreaga istorie a poporului român. Iată ce spunea Primul… Citeste mai mult […]

Leave a Comment