Un strigăt în orașul pustiu

Treceam, duminică, prin centrul Zalăului nostru cel de toate lipsurile și nevoile. Nici țipenie pe străzile orașului. Pe platoul de marmură – acel loc pe care noi îl alintăm așa, el fiind o platformă formată din toate soiurile de betoane, piatră și granit lipite între ele ca să semene a reabilitare – zarvă mare. Pancarte, nervi, înjurături, strigăte, vuvuzele, lozinci care îți demonstrau că, oricât de optimist ai fi, oricât ți-ai iubi locul în care trăiești și oricât de nebun ai fi încât să-i crezi fără să cercetezi pe cei care te conduc, nu puteai să nu vezi adevărata față a vieții în acest oraș.

“Sărăcie! Sclavie! Ne-am săturat!”

Asta se auzea pe toate străzile din jurul clădirii Prefecturii. Este o realitate pe care nici discursurile despre Sfânta Scriptură, Colaiția pentru familie și nici lacrimile de crocodil ale autorităților de pe la interminabilele depuneri de coroane, nu le mai pot acoperi. Sunt cicatrici pe care fardul gros, aplicat sistematic de politicieni, parlamentari, conducătorii care se cred pe cât de destoinici, pe atât de eterni, nu le mai pot masca. Pe unde întrebi, pe la case mari, fie patroni fie de pe la stat, ți se spune: nu-ți convine, pleacă! Ăsta e răspunsul pe care îl primești. Multinaționalele, marile firme, atâtea câte au mai rămas în Sălaj, s-au obișnuit să dea ochii peste cap de fiecare dată când muncitorii au ieșit în stradă, sătui de sărăcie și vrăjeli patronale.

Nu se poate ca în anul 2018 să auzi într-o capitală de județ din Transilvania, “ne-am săturat de sclavie”. Nu poți explica în termeni tehnici și de politici de firmă la nesfârșit o situație ca asta, pentru că riști ca muncitorul să-ți zică vreo două în cele din urmă, ca să le ții minte toată viața și tu și acoliții tăi, după care să-și bage picioarele în fiarele tale și să plece cu foc pe coadă, că vorba aia, chiar îl iei de prost! 

Nu poți să o argumentezi punând mereu aceeași placă perimată. Oricât ți s-ar explica, prin cuvinte alese sau amenințări de genul “dacă nu faci cum spun eu, plec la mama”, nu ai cum să înțelegi și să accepți lipsa totală de reacție a patronatelor, lipsa de implicare concretă, cu rezultate, a celor care conduc județul – atât cât trebuie și cât se pot implica -.

Nu poți să accepți mereu lipsa de soluții. Nu ai cum să primești mereu tăcerea ca răspuns și să fii prieten pe veci cu resemnarea, așa cum nu poți să ajungi acasă lună de lună și să le pui alor tăi pe masă 300 de euro, după care să fugi la baie să scuipi negru în prosop și să-ți dai palme în oglindă. Mereu auzim, “– A, păi ăștia imediat își iau catrafusele și pleacă, ia aveți grijă cum mișcați în front!” Asta ți-o spune orice patron. Sigur că se țin în brațe unul pe celălalt. “Așa e în România! Asta e piața muncii! N-avem ce face! Nu vă convine, adios! Așteaptă alții la poartă.”

Nu. Nu mai așteaptă nimeni la poartă.

Nimeni! Anunțurile de angajare, mascate în oferte supradimensionate și din care lipsește numele angajatorului, rămân nebăgate în seamă. Telefoanele nu mai sună. La Resurse umane, fetele dau like-uri pe Facebook. Puținii oameni care au mai rămas prin fabrici sau prin micile firme private, se pregătesc să lase totul baltă pentru că nu mai pot aștepta și nu mai pot tolera nu doar lipsa permanentă a oricăror soluții, ci și lipsa de reacție – o minimă dovadă de bun simț venită din partea patronilor și a celor care nu duc grija zilei de mâine tocmai pentru că au senzația că muncitorul nu va semna niciodată fișa de lichidare.“Să plece! Lasă că vin filipinezii, să vezi atunci producție!” 

Nu. Nu vine niciun filipinez, iar dacă vă faceți socoteala cu vrabia de pe gard, rămâneți cu altceva în mână la final.

Nu vine niciun asiatic aici din nenumărate motive care țin inclusiv de incapacitatea noastră de a primi și adopta astfel de muncitori (asta este o altă poveste, lungă și plină de bube) dar și pentru că țări mai istețe, cu patroni mai puțin hrăpăreți, un stat care se implică și nu-l face pe bugetar nabab și pe ăla de la privat – sclav, pregătesc pachete salariale și de asigurări pentru cei din această parte a lumii de stă pisica în coadă!

Scriam zilele trecute că în Irlanda se caută cosmeticiene plătite cu 10-12 euro pe oră, plus ciubucul aferent. Lucrezi zece ore, ai 120 de euro într-o zi, plus ce mai pică de la aia care a leșinat când a văzut ce unghii minunate i-ai confecționat tu, românca aia talentată și harnică. Faceți calculul cât se cîștigă lunar, scădeți cheltuielile și vedeți ce înseamnă să ai totuși la final de lună, satisfacția muncii plătite corespunzător. La fel se plătește și prin bucătăriile din Germania, 10-12 euro pe oră, și la cules de flori în Olanda, ba ți se asigură și cazare la preț modic și servicii medicale adevărate, nu simulacrul de la noi. Asta ca muncitor; despre alte profesii nici nu are sens să mai povestim. La noi, ieșiri în stradă, urlete, boală, salarii de 300 – 400 de euro.

Statul nu mișcă un deget în vreun sens, cât de mic, care să ajute mediul privat, legile sunt catastrofale pe acest segment, pe patronii de afară îi doare în fund, managerii din România sunt plecați prin vacanțe sau tac ascunși după draperii. La stat, huzur și salarii care sunt ori nu sunt justificate, dar hai, treacă-meargă, e ok, boss. Însă ce facem cu producția? Ce facem cu industria? Ce facem cu muncitorul, că dacă nu e el și spinarea lui veșnic pregătită să care, ce ne facem fraților?

Diferenţa dintre salariul mediu net pe economie încasat de bugetari, faţă de cei din privat este acum de aproape 900 lei şi se va dubla până în 2021. Ce vă spune acest lucru? Mult și de rău. Dar nu le spune nimic celor care ar trebui să se trezească din visare și înțepeneală pentru a nu mai fi atât de convinși că oamenii prostiți până acum, ținuți cu salarii absolut mizerabile, vor rămâne la fel și pe viitor. Orice prosteală are un sfârșit, iar ceea ce mă miră este faptul că cine trebuie să vadă, așa cum se văd la orizont norii vineții ai furtunii, se face în continuare că nu vede. Muncitorul sălăjean își face bagajele și nu mai e nimeni la poartă care să-l înlocuiască! Cât despre filipinezii ăia din vis, ei nu vor veni în vecii vecilor în Zalău, pentru că și-au luat deja bilete de avion pe altă rută, mai către Vest.

 

Alte articole

3 Thoughts to “Un strigăt în orașul pustiu”

  1. Anonim

    Patronii și managerii Tenaris ar trebui să-și dea seama că greșesc urît și să se corecteze! Dacă nu, ar fi bine ca salariații batjocoriți să-i lase să lucreze pe șefi în secții, iar ei să plece în străinătate. Păi salarii mult mai mari se dau în construcții în România.

  2. Anonim

    Karma nu doarme! Acesti cretini de patroni, manageri, sefu care tac si ignora, vor fi loviti de soarta! Si ei si apropiatii lor. Rau faci, rau nimeresti!

Leave a Comment