Poștașul de pe strada mea

Nici nu au ieşit bine din grevă, că angajaţii bătrânei Poşte naţionale, vreo 26.000 la număr (da, compania cu cei mai mulţi angajaţi din România) află cu surprindere că marele angajator e pe un profit în acest an încât rămâi înţepenit ca un timbru pe scrisoare: vreo 4,5 milioane de euro profit în primele nouă luni ale acestui an. Unii factori poștali – poștași, cum le spunem noi, la aflarea veştii, erau gata să scape genţile de 25 de kile de pe umeri; fetele de la ghişeu au lovit cu ştampila de fontă încât au găurit şi plicurile şi mesele, altele au vrut să dea cu monitoarele de pământ însă au fost incapabile să le ridice, având în vedere că în Zalău, cel puţin, (posibil şi la Vârşolţ şi Pericei) monitoarele datează, multe dintre ele, din anii 90.

Bucuria veştii referitoare la acest profit a fost însă un fâs, pentru că imediat, angajaţii au citit în comunicat cum că banii nu vor ajunge, Doamne fereşte, în vreo mărire de salarii sau în câte o primă de Crăciun, ci vor fi folosiţi pentru plata “datoriilor istorice” de multe sute de milioane de lei (noi, nu vechi) acumulate cu simţ de răspundere prin împrumuturi făcute, culmea, în scopul unor investiţii în dotări pe care nu le-a văzut nimeni, niciodată. Fetele de la centrele de poştă din Zalău s-au jurat pe toate neamurile şi pe toţi sfinţii că ele au văzut orice pe lumea asta, mai puţin investiţii în sediile şi dotarea centrelor în care lucrează. Tind să le cred: vă spun, fără să le plâng de milă gratuit, că sunt realmente vai de capul lor.

Nu au nici pixuri, să scrie sutele de avize, ieşiri, primiri, note de expediţie, registre şi Dumnezeu ştie ce mai scrie o angajată în orele de muncă, că doar pereții au rămas nescriși prin oficii. Una dintre doamnele de la Poşta mare lucrează la un ditamai monitorul tip ecran cu tub, cel vechi, care dă căldură ca o sobă, i-a terminat ochii şi mai dă şi rateuri din când în când fiind gratulat cu câte un pumn la fiecare zece minute și o vorbă de bine pentru cei din minister. Nu s-a plans niciodată, o înţeleg, are un şef, care la rândul lui are un alt şef, iar Poşta Română, aşa cum din păcate vedem inclusiv în ierarhii, păstrează încă un iz de teamă tipic comunistă pe care această companie îl avea în anii 80, atunci când era nevoită să deschidă împreună cu umerii înstelaţi, plicurile românilor care primeau felicitări de la mătuşa Gertrude din Berlin sau de la fratele Zimmerman din Tel Aviv. Am văzut însă, și poștași „fericiți”. Am o poştăriţă pe care o iubesc, este cea care ne aduce corespondența la redacţie. Niciodată nu se plânge, niciodată nu spune că îi este greu, deși acest lucru urlă cu puterea evidenței. Cară zi de zi nişte sacoşe de îi ajung brațele la nivelul solului.

O întreb eu, bucuros că îi dau o veste pe care n-o știa, de ce nu pune totul într-o geantă tip concediu și, cu ea pe umăr, să voiajeze pe străzile vălurite ale Zalăului. Îmi spune, zâmbind, că are umerii șubreziți și că presiunea pe coloana vertebrală o simte mai rău în felul acesta. Este un mister sursa acestor probleme de sănătate în condițiile în care femeia spune că nu face haltere în timpul liber. Ca ea, sunt mulţi cei care iau la pas străzile oraşelor, ori uliţele satelor. Pe arşiţă, pe ger, cu banii și documentele oamenilor pentru care poartă, evident, întreaga răspundere. Citim în prețiosul comunicat de la Împărăție: “Banii din profit vor fi directionaţi pentru finanţarea a trei obiective majore, care vor aduce venituri imediate: investiţii în IT, pentru actualizare şi dotare în tot ce înseamnă zona tehnologiei poştale: calculatoare, servere VPN, programe informatice în toate oficiile poştale”, declară mărunt din buze, măria-sa, Poşta. Aşa o fi, până o mai veni vreun șmecher care să-și bage picioarele în ele de investiții și s-o mai pună de o devalizare magistrală.

Doar că ar fi poate mai interesant de ştiut cine sunt responsabilii pentru situaţia în care se găseşte poşta noastră astăzi. Deşi oferă servicii bune(desigur, oricând e loc pentru mai bine), mult mai bune şi mai rapide decât multe ţări europene (v-o spun din propriile expediţii şi nu din vreo statistică) cu toate acestea oamenii care duc greul acestei instituţii muncesc de le sar capacele şi vertebrele de la coloană, pe salarii de tot rahatul, fără nici cea mai elemetară dotare, în sedii în care de peste 40 de ani nu s-a schimbat nimic.

Nici perete, nici dulap nici scaun, nimic. Şi, pe bune: doar n-o fi vinovată în tot acest dezastru, doar furăciunea făcută de fostul Director General, băgat la zdup anul trecut pentru că a jupuit Poşta Română cu vreo şapte milioane de euro… E şi el vinovat, bietul, dar nu e singurul, vă jur! Până una alta, aşteptăm să vedem în ce investeşte Poşta acest profit care, spre final de an, va ajunge probabil la vreo 5 milioane de euro. Pe poştăriţa mea sigur n-o va atinge niciun cent din tot acest profit, şi ştiţi ceva? Nici măcar nu aşteaptă. Compania i-a convins pe aceşti oameni că oricât de harnici şi de înţelegători ar fi, profiturile sunt pentru alţii şi altceva, nu pentru ei. Primele sunt pentru şefii de la Bucureşti, măsurate în mii de lei, pentru ei sunt răbdarea și marile speranțe.

Pentru ei sunt mâinile şi picioarele îngheţate de frig ori arse de soare, umerii strâmbaţi de greutatea genţilor, neuronii măcinaţi de stresul sumelor şi valorilor pentru care sunt responsabili ori zecile de operaţiuni pe care trebuie să le facă, din care doar câteva sunt cuprinse în mod normal, în fişa postului. Glumea odată o fată de la ghişeu, atunci când am rugat-o să-mi arate şi mie fişa postului, să înţeleg de ce îi tremură vocea şi mâinile şi totuşi, face eforturi disperate să le zâmbească clienţilor:  „-V-aş arăta, dar mi-e și rușine credeți-mă! Știţi, la noi se numeşte << fişa prostului >> şi e puţin diferită”, mi-a soptit femeia.

Vă mai pot spune, pentru că șeful meu nu lucrează la poștă deci nu am nicio teamă, că până și cămășile cu care sunt îmbrăcate angajatele arată sinistru: urâte, un albastru decolorat de timpuri, croite ca niște saci, cu niște dungi oribile, model Gherla – secția „periculoși”. Intrați pe site-urile Poștei olandeze, germane ori poloneze și vedeți ce uniforme vesele și colorate au angajatele de acolo. Nici măcar atâta lucru nu sunt în stare capetele pătrate de la București: să conceapă o uniformă ceva mai feminină, mai plăcută, pentru angajate.

În rest, angajaţii Poştei își văd de drumurile lor, multe și lungi; au mereu un aer nostalgic, o tristeţe în priviri şi o apăsare, inclusiv pe coloană, aşa după cum v-am spus. Cu toate acestea, mai ales pe cei de pe traseu, toată lumea îi iubeşte şi îi aşteaptă pe la uși cu câte un plic, o veste, ori cele câteva bancnote din pensia cea de toate lunile.

 

One Thought to “Poștașul de pe strada mea”

  1. Anonim

    politicieni hai promiteti, 26000 v0turi nu-i putin aveti ocazia, mare pacat,,oamenii muncesc nu au timp de revendicari,si nu-i asculta nimeni domnilor candidati la fotolii in bucuresti aveti urechi….? folosile

Leave a Comment