O fiertură ciudată pe bază de varză

Daniel Săuca
„La ce bun critica literară, acum?” se întreabă, hâtru, în stilu-i cunoscut, Al. Cistelecan, cu o notă finală, totuși, dramatică, oarecum fatalistă, oricum nedreaptă (Al. Cistelecan nu scrie pentru nimeni). La o asemenea întrebare, provocatoare, accentuat profesorală, putem mai întâi răspunde în genul filosofilor. La celebra chestiune „La ce bun filosofia?” (Cu ce ne ajută filosofia? Are utilizări practice? Are vreun scop? etc.), unul din cele mai șugubețe răspunsuri, plantat (și) prin manualele de liceu, zice că filosofia nu te ajută nici măcar să fierbi o varză. Acest tip de răspuns, pragmatic, ascunde și o mare capcană. Filosofia nu îl ajută să fiarbă nici măcar o varză (operațiune culinară nu chiar simplă, lucru ce dovedește, și pe această cale, că mulți filosofi sunt aiuriți… așa că poate era mai cool să spună „nici măcar să facă o cafea” ) pe cel care nu este în filosofie. Dacă nu ești cu adevărat într-un domeniu, ai toate șansele să fii „varză” față de/în domeniul respectiv. În orice caz, în logica de mai sus, nici critica literară nu te ajută nici să fierbi o varză ori, poate, nici măcar să cumperi un sac de verze pe care să ți le fiarbă alții. Eventual, autorii mulțumiți de vreo cronică. Marea problemă, de fapt, ține de pulverizarea valorilor în România. De supraviețuirea revistelor literare, de distribuția lor (aproape inexistentă), de „varza” internautică & facebook-istă, de lipsa de apetit cultural a prea multor studenți „literați” (și nu numai), de încremenirea (și în sistem) a profesorilor, de lipsa de direcție a culturii române (instituționalizate), în general. Din această perspectivă, și critica literară e o victimă, mai mult sau mai puțin colaterală, a dezintegrării /dezagregării cultural-spirituale, a bulibășelii cumplite din fostul și actualul spațiu de la porțile Orientului. Nu ar strica (nici măcar o varză): organizarea unui „conclav” al criticimii românești, stabilirea unor reguli, norme minimale de intrare și de menținere în această „profesie” (poate se implică și USR, universitățile ori, vai!, Academia), dinamizarea „domeniului”, politici de încurajare a lecturii în școli etc. Trebuie spus, într-un alt plan: sunt prea mulți care își spun critici și probabil nici măcar nu citesc integral cărțile despre care scriu. Pe de altă parte, tot mai mulți autori (în special din generațiile mai tinere) exersează un soi de ipocrizie foarte „specială”: desfid critica „oficială”(chiar dacă, practic, nu mai există), preferând doar „critica” făcută de ei sau de careva din „gașcă”. Ciudată poziție, ca și a celor care nu sunt membri USR, dar critică vehement USR. Pendularea asta „mioritică”, voios – tinerească nu e în opoziție cu „statutul” multor scriitori, bătrâni sau nu, care nu fac aproape nimic pentru promovarea cronicii literare, a literaturii române. Multe edituri nu pot să facă mai nimic în acest sens, ca și instituțiile academice și de învățământ, revistele au tiraje minimale, așa că… au un succes relativ scriitorii care se manifestă pe/în Internet. Un spațiu „necanonizat”, al libertății (de expresie) totale. Și aici există însă destule insule de normalitate. E de văzut dacă vor reuși să devină exemple de urmat. Criticii literari de valoare – un exemplu incontestabil în acest sens e chiar „provocatorul” Al. Cistelecan – vor rezista, indiferent de mâhniri și diverse situații, evoluții, tâmpenii ș.a. Curiozitatea ține dacă cineva, cândva, cineva din conducerea „culturală” a țării va gusta fiertura ciudată pe bază de varză (recte „sistemul culturii”) și, scârbit de gustul pestilențial, va lua decizia enormă de a pune cultura & educația într-o ordine firească: domeniu de interes național! Până atunci, să avem grijă de valorile noastre literare, culturale, atâtea câte sunt, măcar prin respect! (Răspuns la o anchetă a revistei „Discobolul”, actual și pentru cititorii ziarului nostru.)