Neica Nimeni la catedră

De ce nu mai vor profesorii să fie profesori?! Este o întrebare retorică. Învăţământul românesc a cam dat pe dinafară la capitolul bunul simţ, începând de la elevi – lipsă cei şapte ani de acasă, părinţi – lipsă timp pentru educarea odraselor, cadre didactice – lipsă profesionalism şi cei aflaţi la conducerea ministerului, într-o continuă schimbare – prea multe interese.
După ce au râvnit ani la rândul posturile de cadre didactice, acum oamenii care într-adevăr cunosc ce înseamnă carte şi-au îndreptat paşii spre locuri de muncă pentru care merită să lupte şi care să le ofere satisfaţii profesionale palpabile. Nu-i de mirare că acele persoane bine pregătite fug de meseria de dascăl, în condiţiile în care educaţia din ziua de astăzi aplicată de actualul sistem de învăţământ lasă mult de dorit.
Începând de la remuneraţia care, deşi nu ar trebui să fie un prim factor, totuşi este un aspect cu atât mai mult de luat în calcul în actuala stare a economiei. Chiar şi elevii ştiu cât încasează un dascăl şi, mai mult, îi spun acestuia la ore că pentru o aşa plată nu merită să se ridice din pat dimineaţa să vină la catedră în faţa lor şi să înceapă munca. Este de la sine înţeles faptul că o meserie bine plătită, greu de obţinut, presupune şi un respect aparte, pentru aptitudinile şi efortul depus pentru a ajunge sus.
În învăţământul românesc, elevul are numai drepturi, iar profesorul numai obligaţii. Elevul are voie să aducă injurii, să îl ameninţe, să deranjeze ora pentru a răspunde la telefonul mobil, să se distreze pe seama celui aflat la catedră că nu este îmbrăcat la patru ace cu haine scumpe precum îi cumpără lui mămica şi tăticul, iar lista e lungă. Profesorul, la răspundere. Acesta are fel de fel de obligaţii: să răspundă calm în schimbul injuriilor, să înghită în sec la ameninţări, din lipsa dovezilor şi pentru siguranţa personală neasigurată, să confişte telefonul mobil dacă reuşeste să-l ia de la elev, să înghită iar în sec la gândul că hainele prea des spălate sunt într-adevăr învechite şi aşa mai departe. Şi pentru toate acestea, primeşte 7-800 de lei lunar şi o postură socială ingrată de profesor, pentru care doar cei mai în vârstă îl mai respectă, restul, mai tineri, îl consideră doar un pierde-vară, care lucrează 18 ore pe săptămână, iar vara freacă menta, un incapabil care altceva mai bun nu ştie să facă în viaţă, decât să se dea profesor.
Concluzia: profesorul de astăzi nu mai are absolut niciun statut. Este de la sine înţeles, de ce multe dintre persoanele care au sfotă de dascăli evită să ajungă la catedră. De aci a fost numai un pas până la actuala stare a învăţământului românesc: o criză de cadre didactice. Pur şi simplu, au rămas şcolile fără oameni în faţa elevilor. Nu mai vrea nimeni să muncească într-un sistem care se schimbă, de la o zi la alta, în mai rău. Muncesc cei în disperare de cauză, lipsiţi de pregătire profesională, lipsiţi de harul de a învăţa copiii. Mai sunt dascălii care se luptă, încă, să ţină la suprafaţă această corabie îndreptată spre abis. Sunt cei puţini care încă ştiu să impună respect. Prea puţini, însă.