Cuviosenia si credinta romanilor a ajuns sa fie cuantificata dupa numarul victimelor de la pelerinaje. De la un an la altul, parca tot mai multi concetateni de-ai nostri, la praznicele unor sfinti ale caror moaste sunt pe teritoriul tarii, se duc sa se inchine la raclele acestora. Multi, fara de numar. Criza, saracia, foametea, lipsa locurilor de munca, bolile, necazurile din familie, copiii neascultatori, ori problemele cu vecinii pun pe drumuri oamenii necajiti. Acestia, cu multa speranta si incredere ca povara problemelor pe care le au va fi luata de cel praznuit, vin la sarbatoarea sfantului pentru a se ruga si a cere ajutor. Sunt oameni de toate spetele, categoriile sociale, de toate varstele, femei, barbati, copii, adunati din intreaga tara. Sunt fiinte care spun cu credinta si incredere ca sunt convinsi ca sfantul sau sfanta ii va ajuta. Ei sunt concetateni de-ai nostri care asteapta ore, chiar zile, in sir, in frig, ploaie sau pe arsita, sa plece genunchiul si sa sarutele relicvele sfinte. Ei spun ca credinta i-a adus aici si nevoia de ajutor.
Pe acesti oameni insa ii vezi, si ce rau le sta, certandu-se, inghiontindu-se, calcandu-se unul pe altul, chiar trecand cu picioarele peste cate un biet cazut la pamant, din cauza imbulzelii. Victime ale nerabdarii de a ajunge sa puna mana pe moaste, a individualismului, a nepasarii fata de semeni.
Ceea ce au ajuns sa faca romanii in ultima vreme nu poate fi asemanat cu alte manifestari de pelerinaj ale crestinilor. Nu e suficient ca mult invocata intre crestini rabdare nu este luata in seama. Dovedim ca nu ne intereseaza decat sa ne vedem cu boii la caruta, sa ajungem cat de iute la racla, sa plecam in drumul nostru, iar ce se intampla cu cel de langa noi, e treaba altora.
Sfantul care este praznuit si ale carui oseminte sunt scoase in fata lacasului pentru a fi venerate de multime pare, prin aceste gesturi, ca este tratat ca un talisman. Lumea merge acolo sa se atinga de trupul lui fiind convinsa ca se va intampla, aproape instantaneu, sau macar pe cand ajunge acasa, o minune. Problema, cu siguranta, le va fi rezolvata, doar pentru ca au facut efortul de a merge, poate chiar si in genunchi, pana la acest sfant. Nu putem sti care dintre noi face aceste gesturi din credinta, care din fetisism. Nu avem dreptul de a incrimina pe cei care vin la sfintele moaste ca nu au credinta, ca vin aici din simplul motiv ca au nevoie de dovezi sa creada. Dovezile sunt la tot pasul, credinta poate fi in fiecare in diferite feluri. Ne intrebam oare de ce e nevoie de o zi anume, data la care este praznuit sfantul, pentru ca romanii sa faca atata drum, sa stea la asa cozi, sa se calce unii pe altii. Doar sfantul este acolo mereu, in fiecare zi din an. Problemele noastre sunt si in alte zile din an, nu doar de ziua lui. Ori, unii isi imagineaza cumva ca in aceasta zi puterea lui este mai mare, ca magia creste? Atunci, chiar puteam spune ca acest pelerinaj este un drum spre atingerea unui talisman si ca acesti oameni au nevoie doar de rezolvarea nevoilor si nu fac dovada de credinta. Iar acesti semeni de-ai nostri cu siguranta au o problema daca nu vad ca trebuie sa se implice si ei personal in rezolvarea chestiunilor pentru care vin la moaste. Chiar toate lucrurile vor sa le cada mura-n gura din cer, fara nici un efort, decat acela, cel mai comod de a merge sa atinga oasele sfantului?