Impostorii de ieri, inocenţii de mâine

Primul mesaj pe care l-am primit – imediat după alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lui 2014 – din partea majorităţii partidelor a fost că, în 2015, politrucul român, indiferent de culoarea sângelui ce-i circulă prin vene, şi-a propus să se primenească. De propus, este posibil să-şi fi propus acest deziderat, însă va putea el să se lepede atât de uşor de Satana?
Cel mai „musculos” dintre partide (mă rog, statistic vorbind), şi anume PSD, susţine din toţi porii săi că se vrea cât mai aproape de Europa, printr-o mordernizare pe diagonală. Evident, este o misiune imposibilă! De ce? Foarte simplu. Majoritatea cadrelor de partid pesediste sunt reprezentate, şi astăzi, de vrednicii urmaşi ai regimului comunist, în timp ce „restul” este format din elevii foştilor tovarăşi. Mulţi dintre ei şi-au făcut averi din „relaţiile de afaceri” cu statul, în timp ce iubirea lor nemărginită faţă de omul simplu se poate traduce doar prin numărul de voturi obţinut la alegeri sau prin beneficiile create de pe urma activităţii oamenilor de afaceri, adică a celor care oricum nu votează cu PSD. În schimb, aliatul de bază al social-democraţilor este, într-o pondere covârşitoare, individul angajat la stat şi, evident, „freacătorul de mentă”, adică asistatul social. Apoi, ce vă face să credeţi că noul Victor Ponta este diferit de vechiul Victor Ponta? Omul nu ne mai transmite absolut nimic. Ponta nu face altceva decât să repete, la infinit, nişte banale mesaje, total incoerente. Îmi aduc aminte că, nu cu mult timp în urmă, când avea „obiectul muncii”, îi era foarte simplu să facă băi de mulţime şi selifie-uri cu angajaţii de la „antene”. Astăzi, când practic nu mai are de ce să-l înjure pe Traian Băsescu, toate subiectele ce până mai ieri ţineau primele pagini ale ziarelor sunt deja epuizate. Dintr-o dată, fără Băsescu, politicienii nu mai au subiecte, ceea ce ne relevă, de fapt, care a fost principala activitate a politrucului român: înfundarea altui politruc, în detrimentul interesului societăţii româneşti.
Pe de altă parte, aşa-numitul „noul PNL” se naşte, oarecum cu ajutorul forcepsului, dintr-o împerechere nu neapărat ortodoxă pentru dreapta românească. Vădit surprinşi de victoria liderului lor, Klaus Iohannis, noii liberali s-au trezit, ca să spun aşa, „cu mortul în casă”, aşa că mult trâmbiţatul proiect pentru România a rămas, evident, la faza de… proiect. Ce le-a mai rămas de făcut noilor liberali. Evident, ceea ce ştiu ei mai bine, şi anume gălăgie. Dar nici pe asta nu o ştiu face ca la carte, în condiţiile în care, de curând, DNA-ul le-a cam tăiat piuitul. Şi în acest partid urmează, cât se poate de curând, să se limpezească apele. Liberalii cu fobie faţă de zăbrele, care au pus în urmă cu câteva luni ştampila pe Victor Ponta, ştiu cel mai bine de ce. Tocmai de aceea, şi pentru multe altele, nu văd vreun motiv temeinic pentru care urmaşii Brătienilor să vină la putere. Şi asta în condiţiile în care, nu o spun eu neapărat, ci toate statisticile, actuala guvernare e demult depăşită de situaţie.
În atari condiţii, orice om cu mintea limpede este de acord că procesul de reformare a partidelor politice româneşti rămâne o utopie. Toate partidele şi partiduleţele româneşti, la această oră, sunt în stare de şoc. Nu există sediu de partid sau instituţie de stat în care să nu se vorbească, desigur cu frica de rigoare, despre o eventuală vizită a celor de la DNA. Astfel, pentru a nu ştiu câta oară, ne vedem obligaţi să redescoperim acelaşi adevăr, şi anume că sub costumele de mii de euro îmbrăcate de majoritatea politicienilor români îi regăsim pe aceeaşi aleşi neputincioşi. Hai să le spunem, fără teama de-a greşi, „impostorii de ieri, inocenţii de mâine”.