Haosul românesc

Daniel Săuca

După cum poate ați observat, de mai multă vreme, titlurile multor editoriale semnate de mine la rubrica de față conțin propoziția „noi fragmente din haos”. Simt tot mai acut dezordinea lumii și modul haotic în care această dezordine se revarsă peste viața oamenilor și a societății. Nu se putea altfel, haosul românesc e „altfel”. Mai „colorat”, vesel-trist, impregnat de tare, baiuri vechi. Într-o țară parcă blestemată să nu aibă parte de nimic bun dus până la capăt. Începem bine aproape orice, dar sfârșim în neîmplinire, în provizorat, în înjurătură. Pandemia a accentuat haosul românesc în forme grotești, penibile, demente. Dereglările comportamentale, cronicizate din păcate în cazul multor semeni, cauzate, destul de probabil, nu numai de restricții (se vorbește tot mai apăsat și despre schimbările climatice, tehnologice etc.), sunt însoțite de „eterna” incompetență&fușăreală românească. Nu cred că ne poate depăși cineva la acest capitol. Nu m-aș mira: mulți români s-au obișnuit, le place să fie așa; nu vor și/sau nu pot să scape de vorba „merge și așa”. Nu se mai înțeleg nu numai politicienii. Ura, ipocrizia, agresivitatea, vulgaritatea sunt peste tot, nu doar la vârful puterii. „Intrarea” în UE nu ne priește decât pentru „libertatea de mișcare”. „Am intrat” în așa-zisul spațiu comunitar doar pentru „a ieși” din țară. Tot mai acut simt și ipoteza că ei ne-au primit doar pentru că furnizăm forță de muncă și îi ajutăm la regenerarea natalității. Milioane de români contribuie la prosperitatea altora, privind înapoi cu mânie și dor. Cei rămași „acasă” sunt victime ale consumerismului globalist, noilor ideologii și ale bulibășelii neaoașe. E oare un gând „eurosceptic” acela că am ajuns doar o piață de desfacere profitabilă? Cert este că mai nimic nu merge, în afară de profiturile făcute de noii băieți deștepți ai plaiurilor globale. Am auzit de un an și jumătate de prea multe ori zicerea că în vremuri de război (pandemie) nimeni nu se gândește la cultură. Probabil așa e. Dar, tot în vremuri de război, au fost, și la noi, lideri politici vizionari care au spus că tocmai în asemenea timpuri grele merită să lupți pentru cultură, adică și pentru idealuri, pentru viitorul țării într-o cheie, să-i spun, spirituală. Ei bine, cred că ceea ce ni se întâmplă e cauzat și de lipsa „obiectului” luptei ca țară. Nu (mai) avem pentru ce să luptăm, în afara orizontului familial. Evident, sunt multe nuanțe care merită discutate, dar eu nu văd azi „ieșirea” din haosul românesc. Se vor găsi oare noii lideri vizionari ai României care să dea speranță și încredere poporului?

Alte articole

Leave a Comment