Zilele de sfârșit de an, dar și cele care ne aduc emoție și speranță în Anul Nou, își adună cărările și ne trimit de fiecare dată, pe drumul către părinți. Este perioada în care reușim să ne încălzim cu unul dintre cele mai frumoase gânduri, acela că încă suntem copii, indiferent dacă am trecut sau nu pragul fizic al maturității. Cât încă îi avem, dincolo de grija ce le-o purtăm, fie că sunt lângă noi, fie că sunt departe, își fac loc în starea noastră de zi cu zi și gânduri, poate chiar gesturi pe care le regretăm din clipa în care nu-i mai avem: bătrânețea e frumoasă de cele mai multe ori doar atunci când acest cuvânt e rostit de cei mai tineri. Rostit de bătrâni, acest cuvânt pendulează între asumare și consolare. Bătrânețea nu bate la ușă cu desaga plină de energie și sănătate.
Darurile acestea neprețuite se termină atunci când bătrânilor noștri le vine rândul la primit. De aceea, tot de cele mai multe ori, îi privim strict prin prisma capacității noastre de a-i înțelege, prin răbdarea pe care o mai avem. În fața lor, și aceste capacități par a fi limitate uneori. Sunt prea insistenți, ori nu aud bine. Nu nimeresc cu degetul pe telecomandă, ajung prea greu la telefon. Sunt prea vorbăreți ori prea tăcuți. Pe lângă ceea ce îi doare în corpul lor, ei ne spun și ceea ce i-ar putea durea în curând. Mănâncă greu, dorm prea repede și puțin, întreabă prea mult, cer prea multe explicații. Da, de multe din aceste lucruri au parte copiii cu părinți aflați pe Pământ. Atunci când, însă, mama și tata pleacă, realizăm că, de fapt, nu au cerut nimic în plus față de cele câteva nevoi primare pe care orice om în vârstă le are și pe care și noi la rândul nostru le vom avea. Constatăm că i-am sunat sau vizitat nedrept de puțin, că i-am ascultat doar pe jumătate, că i-am învinovățit, de-a lungul anilor, de lucruri pentru care nu au fost vinovați. Oameni și ei, ca și noi, părinții noștri fac, uneori, greșeli. Poate că sfaturile lor nu au fost toate bune, într-un anumit context înțeles insuficient de ei, însă nimeni nu poate spune că n-au fost oferite cu dragoste. Poate că ceea ce ne-au dăruit – cuvânt, trăire sau obiect – n-a fost mereu exact ceea ce ne-am dorit. Poate că, după ce mici fiind în fața lor, ne-au mai dojenit sau certat, dar și noi i-am dojenit pe ei atunci când ei au devenit mai mici și mai neajutorați în fața noastră, copiii mari. Am văzut, în aceste zile, pe rețelele în care îngrămădim și ceea ce ne bucură, și ceea ce ne doare, mesaje către părinți. De dor, de durere, de bucurie, de neliniște, mesaje care aduceau în fața celor apropiați nouă o singură certitudine: ne e dor de părinții noștri indiferent de locul în care ei se găsesc astăzi.
Am văzut și fotografii – cum altfel decât emoționante – cu prietenii mei și părinții lor, ținându-i pe aceștia pe după umeri. Noi știm să mai pozăm, ei nu știu niciodată și mereu au aceleași figuri, puțin speriate, privirile plecare, zâmbetele pe jumătate. Noi, mândri, între ei, sau lângă singurul părinte rămas să ne mai deschidă ușa. Dar am văzut și fotografii făcute în zilele timpului trecut. Fotografii cu mame și tați, veseli și mândri de noi, rămași să ne mai vegheze astăzi în câte o fotografie așezată pe o noptieră sau într-un tablou mic, pe perete. Mesaje de dor pe care nimic nu-l poate stinge, mesaje în care bucuria plânge de dor. Ne însuflețim cu gândul că acolo, Sus, Dumnezeu are grijă de ei și o face mai bine decât am făcut-o noi. Ne gândim la vocile lor, la pașii lor, ne amintim hainele cu care se îmbrăcau și minunile care ieșeau mereu din palmele lor. Dorul de părinți este poate singurul dor, alături de cel de copii, care nu se stinge nici când aceștia sunt aproape, fizic, de noi. Pentru că unui copil i se face dor de părinți chiar și atunci când îi știe într-o cameră alăturată, tocmai pentru că acesta știe, undeva într-un colț îndepărtat al minții, că într-o bună zi dorul acesta nu mai poate fi alinat indiferent ce ar face.
Dorurile pământești pot fi la un moment dat alinate, chiar stinse. Dorurile care se mută acolo unde depărtarea nu poate fi nici măcar măsurată, sunt cele care ard cel mai tare. Iar acum, la sfârșitul din… pragul începutului, dorul de mama și tata ne strânge poate cel mai tare. Cei care îi avem, să înțelegem că veșnicia este una dintre puținele minuni ce nu ne-au fost dăruite. Să ne alintăm părinții, să le dăruim și iubire, dar și mult peste ceea ce ne mai cer, să-i mângâiem, să le spunem că-i iubim. Cei care nu îi mai au pe mama și tata lângă ei, să le trimită în fiecare zi gândul lor – pentru că undeva, acolo sus, ei îl vor primi și mult se vor bucura! Putem spera că părinții plecați, și nu doar ei, ajung într-un loc înseninat, mângâiat de un altfel de soare și scăldat în culori necunoscute. Dacă mai există și o altă dimensiune, o altă viață, cu siguranță că ei ne veghează și au grijă de noi chiar și de acolo, din marea depărtare și o vor face mereu până în clipa în care și noi, trecători pe acest Pământ, vom ajunge poate din nou în brațele lor.
