În tumultul vieţii, prinşi în vârtejul problemelor de la oraş, al grijilor de zi cu zi, de multe ori uităm să aruncăm o privire şi peste satele din judeţ. Dificultățile care apar pentru unii dintre noi, la oraş, sunt pentru cei de la sate un mod de viaţă devenit obişnuinţă, de zeci de ani. Starea de disconfort şi înjurătura pe care noi o scăpăm atunci când dăm cu maşina într-o groapă din asfalt, la oraş, este o stare de normalitate, măsurată în kilometri, pentru mulţi săteni din judeţul Sălaj.
Confruntaţi mai mereu cu probleme grave, care le amărăsc sistematic traiul, oamenii din satele care aparţin comunei Gîlgău, şi-au trimis rugăminţile către cei mari, an de an, ca nişte mesaje puse în sticle şi aruncate în mare. Din motive care au ţinut mai mult sau mai puţin de bani, de decizia autorităţilor sălăjene sau de situaţia reală din teren, campionii răbdării din Dobrocina, Fodora şi Chizeni au venit la oraş, să-şi spună poate pentru ultima dată, necazul şi durerea celor care îi pot ajuta şi care sunt în măsură să facă ceva pentru ca viaţa lor să fie mai bună.
De peste douăzeci şi cinci de ani, sătenii de sub aripa Gîlgăului înoată vara în nori de praf, şi iarna în noroaie. Drumurile către locurile de muncă, evident, situate în localităţi aflate la kilometri depărtare, drumurile copiilor până la şcoală şi înapoi spre casă, sunt zi de zi o probă a rezistenţei. Începând cu aerul respirat, cu greutatea paşilor sau a roţilor maşinilor, cu zgomotul şi praful, infernale, cauzate de lipsa unor drumuri practicabile care să le ofere o cât de măruntă stare de normalitate.
Explicaţia autorităţilor este una pertinentă, oamenii sunt puţini, traficul este unul redus astfel încât pur şi simplu nu pot fi alocate zeci de milioane de lei, pentru un kilometru de drum. Este şi aceasta o explicaţie parţial plauzibilă, pe care oamenii par să o fi înţeles, însă oare este vina lor faptul că pe drumurile care leagă aceste sate, maşinile nu se înghesuie să circule? Oare traficul acesta redus nu este o cauză a stării deplorabile a drumurilor de acolo? Poate că şoferii, care în mod normal ar trebui să circule pe ele, aleg alte trasee şi drumuri ocolitoare, astfel încât să nu fie nevoiţi să-şi facă şi nervii, şi maşinile, una cu pământul.
Am realizat, privindu-i pe aceşti oameni, că noi, cei de la oraşe, suntem, chiar dacă de cele mai multe ori nu mai vedem asta, oameni norocşi. Că felul şi condiţiile în care trăim şi pe care le vedem necorespunzătoare,sunt la ani lumină depărtare de ceea ce trăiesc încă oamenii de la sat, în secolul 21, în Uniunea Europeană. Edilii din Gîlgăul au făcut absolut tot ce le-a stat în puteri, omeneşte vorbind. Oamenii i-au înţeles şi i-au sprijinit, an de an au crezut şi cred încă în ei cu tărie. Însă pentru că ei reprezintă acolo autoritatea, s-au transformat, în evoluţia situaţiei, într-un soi de detentor al necazurilor şi tristeţii localnicilor care şi-au pierdut răbdarea. Sătenii de acolo şi-au trăit în taină, an de an, cu demnitate şi încredere în ziua de mâine, toate greutăţile. Însă aşa cum era şi firesc, toate au o limită, un punct în care, odată ajunşi, nu mai există niciun raţionament şi nicio explicaţie care să-i mai poată convinge că va fi bine şi pentru ei.
Vestea bună pare să fi găsit calea către Dobrocina. Speranţa, şi ea, a luat-o la pas pe drumurile prăfuite care leagă satele din Gîlgău, şi a intrat în casele oamenilor odată cu vestea că, în sfârşit, drumurile vor arăta a drumuri şi acolo, începând din această toamnă. Mai marii judeţului le-au promis oamenilor că asfaltările vor începe negreşit, în acest an.
Eu aş numi asta nu asfaltare, ci simplu, construcţia unui drum, inexistent în acest moment. Podeţele, rupte şi găurite, vor intra şi ele în reparaţii capitale astfel încât viaţa în aceste sate să fie măcar la limita de jos a normalităţii. Atât orăşenii, cât şi oamenii comunelor ceva mai bogate din Sălaj, trebuie să ne amintim din când în când că exista viaţă şi în satele sălăjene. Prin urmare, şi la Dobrocina, Fodora şi Chizeni, oamenii respiră. Că cei de acolo, chiar dacă nu sunt atât de mulţi încât să justifice, cum spune legea, o investiţie uriaşă, au dreptul să trăiască măcar satisfăcător, dacă de „bine” încă nu e loc în acest secol, pentru ei. Există copii la sate, acolo trăiesc adolescenţi, familii tinere şi bătrâni care, teoretic, sunt egali în drepturi cu oricare alt cetăţean român.
Doar teoretic, pentru că practic, drepturi şi facilităţi care unora ne par banale, răsuflate şi nesemnificative, pentru ei sunt doar un vis. Tare bucuros aş fi să aud, măcar în prag de iarnă, că drumurile care leagă satele ce ţin de Gîlgău încep să existe, şi că oamenii de acolo nu-şi mai rup nici maşinile, nici picioarele şi nici sufletul, aşa cum se întâmplă de peste douăzeci de ani.
