Daniel Săuca
În contextul „apocalipsei” austerității (probabil nu exagerez, măcar din perspectiva editării, tipăririi și distribuirii de ziare, reviste și cărți), a interminabilelor discuții despre „analfabetismul” de la noi, despre „hibridizare”, despre lipsa implicării statului în stimularea lecturii, despre social media și câte or mai fi, vă ofer, așa, de sfârșit de săptămână, un fragment dintr-o conferință a unui autor foarte interesant, seducător, aș zice, Mihnea Măruță, „Ne-moria. Conectarea permanentă și dubla ispită a imortalizării din rețea”: „1) rețelele de socializare induc iluzia că te-ai putea imortaliza în memoria cât mai multor oameni sub forma unui personaj cât mai apropiat de cel care-ai vrea să pari; 2) adunăm tot mai puține amintiri originale în propria memorie, și tot mai multe dintre cele pe care le strângem sunt amintiri-simulacru, care, în plus, sunt atinse de morbul spaimei; 3) rețelele de socializare induc sentimentul că rămâi în urmă sau că ești lăsat în urmă, care, la limită, se poate preschimba în sentimentul că nu mai exiști pentru ceilalți; 4) Ținutul Minte se depopulează, fiindcă ni se pare mai eficient ca toată știința lumii să fie disponibilă în rețea; 5) nu doar memorizarea, ci și activitatea de a gândi devine tot mai dependentă de surse externe, mai precis de asistenți virtuali dotați cu inteligență artificială; 6) în cazul în care omenirea continuă să se îndrepte către conectare cvasi-permanentă, una dintre marile teme care se iscă este posibilitatea creării unei conștiințe globale, în sensul uniformizării preocupărilor și a reacțiilor la realitate. Punând laolaltă cele de mai sus, observați, cu siguranță, această mișcare de translație: sub influența tehnologiei – care, încă o dată, numai neutră nu mai este –, omul își mută cunoașterea acumulată în câteva mii de ani către inteligența artificială, ca și cum viitorul ar acționa asupra prezentului, ca și cum viitorul ar contracara entropia și ar ordona lucrurile. Astfel, pe lângă imortalizarea în imagine pe care ne-o propun rețelele de socializare, dar care încă e o imortalizare personală, mai apare o ispită, imortalizarea impersonală, pe care inteligența artificială pare că ne-o oferă nouă, tuturor, ca specie, adică nouă, omenirii” (romanialiterara.com). Voi scrie, aici sau în altă parte, și despre conferința de mai sus. Ceea ce mi se pare important să subliniez aici e că, de pildă, „degenerarea” are cauze mult mai profunde decât ne-am aștepta. Și că aștept, poate pe degeaba, ca elitele țării (guvernanți și nu numai) să facă „ceva” serios și în acest sens. Până când nu va fi prea târziu.