De ce e dulcele amar?

Am intrat, zilele trecute, într-o cofetărie din centru, cam singura mai acătării din oraș, cu gând să-mi iau la pachet un „îndulcitor” al acestui trai tot mai amar pe care îl purtăm în spate de aproape un an. O mămică și copilul ei, un puști de vreo 4 ani, stăteau la o masă afară. Erau singurii clienți. Nici la restaurantele din jur, la terase, nu era vreun client. Niciun sunet, nicio mișcare, doar vântul care ducea cu el frunzele din pasajul pietonal. Copilul mânca fără nicio urmă de poftă dintr-o prăjitură; mămica, plină de sacoșe și gânduri, privea undeva în pardoseală încercând, probabil, să înțeleagă de ce am ajuns să trăim așa. Niciodată municipiul nostru nu a dat pe-afară de aglomerație, străzi pline de oameni, magazine în care să te calci în picioare.

Nu am fost și nu suntem o comunitate în care cineva poate spune că trăim înconjurați de evenimente de tot felul, de magazine și bulevarde pline de reclame luminoase, de socializare pe viu. Însă, ca acum, parcă niciodată nu mi-a fost dat să văd atâta liniște bolnăvicioasă, tristă, atâta tăcere și apăsare în jurul meu. Am luat prăjiturile, le-am mâncat acasă, gândind la ceea ce probabil gândea și mămica cu pruncul de la masă. Prăjiturile sunt încă bune, ne amintesc de zilele senine ale unui trecut mult mai luminos, așa cum era el comparativ cu prezentul tot mai întunecat pe care îl trăim tot mai mult ca să fie trăit. Grădinile de vară erau pline de oameni. Berea curgea fără oprire, înghețata aromată și gustoasă era nelipsită, amandinele glazurate, spumoasele și savarinele te chemau din stradă și te îndemnau să le cumperi, pentru a te bucura, după o zi de școală sau muncă, de un moment dulce, în tihnă. Oamenii erau veseli, deși noi ne vedeam triști atunci. Copiii nu aveau atâtea lucruri, atâtea bunuri la îndemână câte au acum, cei mai mulți de pe la oraș. Nu exista Coca Cola, nu exista „Mec”, nu existau aripioare picante și nici mall-uri, nu exista mai nimic din ceea ce există în prezentul nostru, lucruri, clădiri, spații și obiecte care devin, pe zi ce trece, niște creații aproape inutile. Copiii ieșeau la joacă, mergeau pe jos la școală, petrecerile de la zilele de naștere erau autentice, inclusiv majoratele – vă amintiți, cei mari acum, cum ați petrecut când ațâi împlinit 18 ani.

Astăzi, totul este înfășurat într-o falsă bucurie, dublată acum de această pandemie, atât cât mai poate fi și aceasta crezută și înțeleasă având în vedere că ni se comunică (sau nu) cifre care reprezintă practic, concluzia unor eșantioane. 56 de infectați în Sălaj. Oare? Din câte teste rezultă această cifră? Din 500? Restul, până la peste 200.000 de oameni câți mai suntem pe aici, unde sunt? Cine îi testează pe cei care nu au bani să-și facă acest test, deși sunt cu miile cei care bolesc pe acasă, fără să-i bage cineva în seamă… Pe cine să mai crezi? Pe șeful Grupului de Comunicare, angajat cu încălcarea legii, fără studii finalizate și, concret, fără să aibă ce să caute în această funcție? Iar acesta este doar un exemplu.

Ne-am pierdut contactele cu oamenii, cu cei apropiați, ne-am îndepărtat – aparent doar fizic – de părinți, de prieteni, prin sintagma absurdă „distanțare socială”, ne-am pierdut și dorința de a le relua, atunci când se va putea firul lor. Copiii noștri stau între patru pereți, apatici, mulți dintre ei lipsiți de posibilitatea de a face școala de acasă – cu ce? – când la noi nici măcar procedurile de achiziție ale trâmbițatelor tablete nu au fost demarate, pentru că ghidul de finanțare nu a fost publicat? Cu ce să faci școală, doamnă ministru? Cu ce să faci educație, cu ce să mai bucuri un copil și să-l faci să spere că nu a pierdut un an? Zeci de întrebări îmi stau în vârful degetelor, pe toate le-aș scrie ca cei care trebuie să citească, să realizeze ce fac, dar mai ales ce nu…  Dacă ați ști câți copii săraci avem în județ… câte suflete forțate să pornească în viață cu stângul! Câte familii care nu au nici după ce bea apă, nu pentru că n-au muncit, ci pentru că viața și acest ultim an apocaliptic i-a adus pe oameni în pragul unei situații pe care nici nu o înțeleg, nici nu o pot străbate cu bine. De bătrâni ce să mai spun? Sunt scârbit de ceea ce aud din gurile politicienilor, atâtea programe, atâtea ajutoare, atâta sprijin… Nu. Nimeni nu le-a bătut la poartă, din martie și până acum. Nici cu un ajutor, nici cu o pungă de mălai, nici cu o cutie de paracetamol. Dar se descurcă ei, cu 800 de lei pe lună, nicio problemă, și-apoi, n-or fi veșnici, ajungă-le, nu? Dacă mulți dintre noi realizăm ceea ce trăim acum, suntem destui care nici nu bănuim ce ne așteaptă. Ce transformări ireversibile vor veni pe calea de consecință a acestei pandemii. Cât vom fi de schimbați, de mutilați psihic, de săraci, inclusiv spiritual, tocmai pentru că deja nu mai avem puterea să ne mai umplem viețile cu creativitate, cu bucurie, cu frumos. Și nici nu ni se oferă nimic în afară de știrile din oră în oră care conțin vești despre decese și terapie intensivă.

Numai noi, din toată Europa asta, ne hrănim cu așa ceva, încontinuu. Alții, greu încercați și ei, trăiesc și merg cu fruntea sus, chiar zâmbind, prin aceste vremuri. La noi nu e posibil așa ceva, tocmai pentru că suntem mânați, de sus, de către cei care cred că ne conduc, către prăpastie, mai ales către hăul psihologic la care toți, inclusiv incompetenții, sapă de zor, zi de zi. Aș vrea să cred că puștiul pe care ieri l-am văzut la terasa cofetăriei va avea șansa să nu rămână cu sechelele “sociale” și de educație care își arată deja colții la noi. Să nu se distanțeze de prieteni, de părinți, de bunici, de cărți, de curiozitate. Viitorul nostru, al celor mari, nu s-a arătat niciodată fericit aici, nici acum 40, nici acum 20 de ani. Am îndrăznit doar să credem că decadele ne vor aduce ceva mai bun. Dacă altor țări le e greu acum, nouă multe ne-au devenit imposibile, multe dintre relele cauzate de multe alte „virusuri”, în afară de nenorocitul de Covid – haosul, nepotismul, incompetența, interesele politicii, minciuna, prostia, răutatea – sunt, deja, ireversibile.

Alte articole

3 Thoughts to “De ce e dulcele amar?”

  1. M

    Foarte fain scris. Felicitari!

  2. Anonim

    Frumos articol. Bravo!

  3. Anonim

    Felicitari!Un articol care iti merge la suflet!

Leave a Comment