Cuiele

          “Mi s-au desfrunzit cărările toate;
           Nu găsesc drumul să merg mai departe;
           E-atâta frică-n lume cu veștile de-rândul;
           C-a amuțit si lacrima și gândul…”.

Scriu aceste rânduri pornind de la versurile poetei și prozatoarei Silvia Bodea Sălăjan, cuvinte apăsate de un adevăr trist, ce se ițește în tot mai multe colțuri ale vieților noastre. Mai ales acum, în aceste vremuri, în prezentul pe care parcă nu-l mai putem înțelege și accepta. Am intrat, agățați de speranțe și iluzii, în anul doi al pandemiei. Întoarcem fața către înapoi și, revoltați de anul încărcat de rele pe care l-am traversat, ne lovim de un nou zid, parcă mai înalt decât cel pe care, 12 luni, ne-am chinuit să-l trecem. Nu-i da, Doamne, omului cât poate să ducă, spune o vorbă din bătrâni. Ne sunt date și în acest an, încercări grele, venite peste consecințele – ireversibile multe dintre ele – de pe urma anului trecut. Socotim mai ușor și mai repede ceea ce mai avem, iar pentru ceea ce nu mai avem, cifrele sunt covârșitoare. Bombardați din toate părțile cu vești rele, cu minciuni, cu informații trunchiate, deformate, cu contradicții pe care până și cei mai citiți le deslușesc cu greu, ne întrebăm de unde și cu ce să începem anul doi al pandemiei. Temerile s-au înmulțit, bucuriile s-au împuținat, planurile se amână din nou către anul viitor, vorba aceea, “dacă vom scăpa”.

Bucurii pe care cândva le credeam plictisitor de firești sunt acum dorințe de lux. O masă la restaurant, o pizza mâncată într-un alt loc decât pe canapeaua din sufragerie, o întâlnire cu prietenii, un spectacol bun sau o nuntă, acolo unde petreceam până în zori – toate au devenit lucruri de neatins. Despre vacanțe începem să scriem povești cu „A fost odată ca niciodată”, agasați de gândul că va trebui să ne amânăm din nou, câte un plan, un bilet, o poartă de scăpare din cenușiul acestor ani pe care îi credeam, nu de mult, doar niște “săptămâni care vor trece”. Bătrânii, cei pe care statul a promis că-i va ajuta în această situație fără precedent, au rămas uitându-se lung, pe la ferestre. Singurătatea lor a devenit și mai aspră. Nimeni nu le-a bătut pe la porți cu ajutoarele ipocrit-clamate de autorități –  medicamente, alimente, măști și ce s-a mai promis, preponderent prin campanile electorale trecute. Pentru că pandemia aceasta a fost mană cerească pentru cei care acum par loviți de amnezie, prin fotoliile înalte. Sunt copii care se tem, la propriu, să mai iasă din case, au pierdut orice contact cu realitatea, cu lucrurile firești care contribuie decisiv la formarea lor: ieșitul la joacă, interacțiunea cu prietenii, cu colegii, ieșirile la evenimentele dedicate lor, școala – așa cum o știau că trebuie să fie. Pasiunile sunt puse pe așteptare. Visurile bat în uși, încuiate undeva departe de ei. Părinții se trezesc de multe ori îmbrânciți în cele mai dificile situații, uneori de netrecut, acelea în care trebuie să găsească răspunsuri la zeci de întrebări pe care nu și le-au imaginat vreodată. Mulți dintre ei au fost puși în fața celor mai crunte situații din cauza sărăciei, a lipsurilor, a imposibilității de a pune un cât de mic semn de egal între copilul lor și cel al vecinilor. Și nu în fața unor lucruri vechi de când lumea – “de ce el are bicicletă sau telefon și eu nu am?” – ci în fața unor situații de care depinde viitorul copilului lor.

Cum să-i explici unui prunc că nu ai de unde să-i dai bani pentru o tabletă sau că nu ai bani pentru factura de internet. De unde să-i oferi acces la internet, chiar și făcând sacrificii uriașe, dacă în satul în care el trăiește și –  chipurile – se formează și se dezvoltă, nu există o amărâtă de rețea de internet, pentru că banii s-au dus pe inepții, pe inutilități sau au fost sifonați întru huzurul altora? Unii au auzit că statul a împărțit tablete și laptopuri, însă, în realitate, sunt încă mulți care nu au nici acum așa ceva. Ce să le spui părinților și bunicilor care aud într-o zi vorbindu-se despre același subiect în zeci de moduri și cu concluzii diferite? Totul a pornit cu stângul în această privință, a informării corecte și facile, fără cuvinte criptate, statistici și comunicate stufoase, obositoare, din care în final te alegi cu o și mai mare necunoscută decât cea pe care o aveai în cap înainte? Dezinformarea este aici, la ea acasă. Panica se propagă, o simplă veste spusă iresponsabil de un crainic sau chiar de o autoritate, capătă în mințile oamenilor simpli diformități îngrijorătoare. Iar acestea sunt doar câteva din toate greutățile pe care le cărăm după noi, ca o a doua desagă, și mai grea, în anul doi al pandemiei.

Da, simt tot mai mult această “frică în lume, cu veștile de-a rândul” și nimeni nu e în stare, mulți dintre cei plătiți cu bani grei tot de noi, să le tempereze sau să le facă mai suportabile, mai ales în ochii și urechilor celor vulnerabili. Avem deja vaccinuri împotriva acestui coronavirus. Nimeni n-a schițat niciun gest critic atunci când vaccinurile și tratamentele anti-HPV, HIV, Polio, Rujeolă, Varicelă, Hepatita B și C și alte nenorociri au apărut ca o salvare pentru mulți care acum se bucură de viață datorită acestora! Acum, aceste vaccinuri anti-covid, cu nimic mai “înspăimântătoare” decât cele antigripale, sunt refuzate, înjurate de multe ori tot din lipsa unei corecte informări din partea celor responsabili, pe lângă alte cauze. Chiar și așa, salvarea vine, însă parțial, pentru că nimeni nu pare să se gândească și la un “vaccin” pentru rănile deschise în psihicul și sufletul celor care se vindecă sau scapă de boală, însă rămân cu cratere adânci imprimate în traiul lor. Acesta este de fapt pericolul cel mare și poate cea mai grea consecință pe care cei scăpați ori vindecați, o simt în ei acum, în „anul doi Covid”. Un virus poate fi de cele mai multe ori eradicat. Vaccinul, pe care trebuie să-l privim corect, ca pe marele salvator din calea bolii, ne va scăpa pe cei ce vom alege să-l facem. Și nu e lucru puțin că mintea sclipitoare a semenilor noștri l-au creat pentru ca noi să primim, gratuit, o șansă mai mare decât credem. Vaccinul scoate fiecare cui bătut de pandemie în ușile existenței noastre.

Dar găurile?

Temerile, frustrările, anxietățile, golurile lăsate pe de o parte, de pandemia în sine, pe de alta de măsurile greșite, aberante de multe ori, ineficiente și continuate în același ritm de ca și când peste noi s-ar pune la nesfârșit același șablon, fără ca el să fie modificat și adaptat după un an de pandemie? Pentru aceste găuri nu există „antidot”. Poate doar puțin “lut de gânduri” și un strop de speranță cu care să le acoperim fiecare, închipuindu-ne că totul va fi cândva așa cum era înainte.

Alte articole

One Thought to “Cuiele”

  1. Anonim

    Florineeeeeeeeee . As comenta acest articol , dar nu pot deoarece , comentariile articolelor tale sunt cenzurate de ochiul dracului

Leave a Comment