Călimara cu cerneală mov

Cornel Codiţă

Snoava, pe vremea lui Stalin, te trimitea sigur vreo două decenii în Siberia. Aceea a gulagurilor. Un bun cetăţean sovietic trimis la „reeducare” într-un asemenea „aşezământ” avea un prieten. În ciuda soartei care-i despărţea pentru mulţi ani, nu dorea să piardă legătura cu el. Voia să îi scrie. Desigur, epistolele urmau să fie citite şi cenzurate de oficialii lagărului în care fusese trimis. Toată lumea ştia asta. Deci, cei doi prieteni ai noştri au stabilit o convenţie: scrisorile trimise din Siberia scrise cu cerneală albastră relatau adevărul despre viaţa şi întâmplările de acolo iar, cele scrise cu cerneală roşie, relatau numai minciuni, ca să adoarmă vigilenţa cenzurii şi să facă loc, cândva, cine ştie cum, uneia redactate cu cerneală albastră. Prima scrisoare primită din Siberia era scrisă cu cerneală albastră. Ea relata pe larg condiţiile excepţionale de viaţă şi de muncă din lagăr, confortul, bunăstarea care domneau peste tot, libertatea şi posibilităţile speciale de distracţie de care se bucurau „pensionarii aşezământului de reeducare”, între care, de nevăzut în altă parte, filmele americane. Două pagini cu descrieri pline de viaţă, de optimism, de satisfacţie şi încântare. La sfârşitul scrisorii, un post-scriptum. „Deşi fără prea mare importanţă, trebuie totuşi să îşi spun, prietene, că în aceaste locuri ale afluenţei, libertăţii şi fericirii, un singur lucru îmi lipseşte şi nu este de găsit nicăieri: cerneala roşie!”
Morala este construită pe mai multe etaje.
La cel dintâi putem conchide că, până şi în condiţii represive duse la extrem, oamenii au nevoie de Adevăr, au nevoie să îl transmită altora şi, într-un fel sau altul, în ciuda tuturor opreliştilor, găsesc o cale să îl comunice. Este nevoie doar de puţină dibăcie şi curaj. Represiunea, regimurile şi oamenii care o „secretă” stau cu picioarele adânc cufundate în prostie. Până dincolo de vârful capului! Tema este esenţială pentru orice societate şi în orice timp. Ca dovadă stă faptul că, în cultura europeană, aceea la demolarea căreia se lucrează de zor de vreo trei decenii şi mai bine, problema Adevărului şi a rolului său în ţesătura socială, în destinele individuale şi colective este o preocupare de vârf, atât a filosofiei, cât şi a artei. Nu şi a politicii!!! Pentru ilustrare, revedeţi vă rog textul uriaşului Tratat despre Adevăr al lui Sofocle, ascuns în paginile unei singure piese: „Oedip rege”. Lucrurile s-au schimbat abia tîrziu, mult mai târziu, în zorii erei post-moderne, pe baza experienţei şi a expertizei dobândite de regimurile totalitare ale secolului XX, încapsulate cu succes în state totalitare, cu vădite tendinţe de eternizare istorică şi cu funcţie de „model”. Aici s-a făcut pasul decisiv al înlocuirii la scară macro socială a Adevărului cu „adevărurile preparate”. Altfel spus, a substituirii Adevărului cu pseudo-adevăruri prescrise oficial, singurele permise şi acceptate ca monedă de circulaţie în societate. Aici a devenit „căutarea Adevărului” o preocupare minoră, irelevantă, luată adesea în derâdere, blamată sau de-a dreptul pedepsită de justiţie.
La cel de al doilea etaj ne aşteaptă o întrebare: mai au societăţile post-moderne şi oamenii lor nevoie de Adevăr sau a fost găsită şi pusă la lucru „reţeta magică” a dizolvării lui totale şi, astfel, a scoaterii sale definitive din circulaţia socială? În ceea ce mă priveşte cred în continuare că nevoia umană şi socială de Adevăr nu a fost anihilată. La limită, nici nu poate fi anihilată decât prin dezumanizarea totală, desăvârşită într-un soi de a-societate distopică din familia celor schiţate de Huxley, Bradbury sau Orwell. Ceea ce vedem întâmplându-se sub ochii noştri este identic cu ceea ce i s-a întâmplat prietenului nostru din Rusia lui Stalin: a dispărut de pe piaţă cerneala roşie! Tot ceea ce înseamnă comunicare oficială şi prin media este scris cu un singur tip de cerneală, cea albastră. Tot ceea ce ni se spune pretinde şi are pretenţia să ne oblige să credem că este adevărat. Suntem într-o criză, intenţionat provocată, de cerneală roşie! Criza este însă accentuată acum mai mult ca oricând în istoria societăţilor umane de un fenomen cu totul nou ca amploare şi consecinţe. Cea mai mare parte a oamenilor, a celor peste 8 miliarde de oameni ai planetei sunt deconectaţi de la realitatea totală. Nu au acces decât direct decât la fragmente locale. Pentru cea globală, prin forţa împrejurărilor economice, tehnologice şi culturale trebuie să se încreadă într-un artefact. Cu toţii suntem conectaţi la o complicată maşinărie care pretinde că ne dă o imagine fidelă a realităţii globale când, în realitate, ne hrăneşte cu „adevărurile preparate” convenabile unuia sau altuia dintre marile centre de putere ale lumii. Suntem cu toţii robii paradigmei platonice a cavernei. Suntem legaţi cu lanţurile propagandei de stânca puterii, cu faţa către zidul irelevanţei pe care cineva proiectează umbrele trucate ale unei pretinse realităţi la înţelegerea căreia nu avem cum să ajungem vreodată.
La cel de al treilea etaj trebuie să ne întrebăm singuri, dacă şi care anume sunt căile, soluţiile, posibilităţile de evadare din acest deşert totalitar în care societăţile post-moderne sunt impinse cu sârg, unde au eşuat, dar pe care „iniţiatorii proiectului” se străduiesc din răsputeri să ni-l înfăţişeze ca fiind o luxuriantă pădure tropicală. Pentru paragraful acesta ar fi nevoie, însă, de o altă cerneală. Nici cea roşie, nici cea albastră nu mai prezintă garanţii de siguranţă. Mă gândesc că am putea folosi cerneala mov. Iar, pentru început, am putea scrie cu ea ceva despre ceea ce se întâmplă cu noi şi cu lumea noastră în Ucraina, în Israel, în Iran, în Gaza, în China şi, de ce nu, în Rusia şi în America. Mă rog, unii ar putea pretinde să scriem şi despre ceea ce se petrece în România. Nimeni nu este însă profet în ţara lui, aşa că…..

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro

One Thought to “Călimara cu cerneală mov”

  1. […] Cornel Codiţă Snoava, pe vremea lui Stalin, te trimitea sigur vreo două decenii în Siberia. Aceea a gulagurilor. Un bun cetăţean sovietic trimis la „reeducare” într-un asemenea „aşezământ” avea un prieten. În ciuda soartei care-i despărţea pentru mulţi ani, nu dorea să piardă legătura cu el. Voia să îi scrie. Desigur, epistolele urmau să fie citite şi cenzurate de oficialii lagărului în care fusese trimis. Toată lumea ştia asta. Deci, cei doi prieteni ai noştri au stabilit o convenţie: scrisorile trimise din Siberia scrise cu cerneală albastră relatau adevărul despre… Citeste mai mult […]

Leave a Comment