Alegerile trec, neputinţele rămân

Nu există statistică, indiferent de domeniul în care este întocmită, să nu regăseşti micul Sălaj undeva la periferia topului. Indiferent dacă vorbim de salarizare, de nivel de trai, de facilităţi şi posibilităţi oferite cetăţenilor în domenii cum ar fi cultura, alimentaţia publică, sportul, divertismentul, chiar şi banalul shopping – tot printre ultimii suntem. Mai aud cum râd trist unii concetăţeni, de alte judeţe, fie de prin Moldova, fie de prin pustiitul sud, acolo unde, zice ardeleanul, sărăcia e la ea acasă. O fi şi aşa, însă nici noi nu suntem departe. Sălajul a ajuns, din păcate, un fel de enclavă în Ardeal, în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare, salarizarea, atragerea de investiţii străine de durată şi multe alte sectoare ori segmente ale vieţii.

Paradoxul este acela că nici nu ştii exact pe cine să arunci anatema. Pe foştii, pe actualii – “foşti” cândva şi ei , sau pe viitorii, care şi ei la rândul lor sunt actuali sau foşti conducători, parlamentari, directori, şefi de servicii şi aşa mai departe. Se spune că o zonă, atunci când este foarte bine cotată, atrage în acest vârtej fericit toate judeţele care o compun. Noi, chiar şi în miezul zonei fiind, facem mereu aceeaşi deprimantă excepţie. Dacă priveşti doar câteva proiecte, care zac nerezolvate de peste un deceniu, deja te iei cu mâinile de cap. Şoseaua de centură, purtată de la Ana la Caiafa de generaţii de senatori, deputaţi, primari, consilieri locali,  este doar una dintre marile dezamăgiri ale Zalăului.

A rămas aşa cum o ştiam de acum 12 ani. Un drum incomplet, măcinat de interese, neputinţă, prostie, incompetenţă şi lipsa de implicare. Industria respiră şi ea cu sincope, marii industriaşi sălăjeni având şi ei suficiente probleme cât să ne pună, pe termen lung, pe gânduri. De realizările din mediul rural sau din micile “aglomeraţii” urbane sălăjene, nici nu are sens să mai pomenim. N-avem un cinematograf, un bazin de înot mai de Doamne-ajută, un stadion, o pistă de alergat de nivel decent. Nu avem o sală de de spectacole, care să-i atragă pe marii artişti, să aducă teatre, balet, operă, spectacole de calitate care să ne mai scoată din rutina care ne apasă tot mai mult. Nu avem un parc sau un loc de joacă dotat corespunzător şi mai modern, nu avem magazine cu lucruri de calitate, nu avem un fast-food în afară de două-trei locuri în care ştim foarte bine cu toţii ce găsim, cum arată un hamburger în Zalău şi ce gust are o shaorma.

Cui să-i bagi de vină pentru faptul că, prin magazinele de haine găseşti numai făcături şi ştifturi, pe cine să tragi la răspundere pentru faptul că la supermarket eşti nevoit să pui în coş ouă din import, clocite şi vai de găina care le-a făcut, în timp ce fermele din judeţ bat pe la porţile magazinelor cu produse proaspete iar patronii le trântesc uşile în nas. Pe cine să mai crezi când auzi, dintr-o parte, că nu sunt bani, iar din cealaltă să ţi se fluture în faţa ochilor hârtiile oficiale cum că n-am fost în stare să cheltuim, în 2015, ce bani ni s-au oferit şi am ieşit pe excedent bugetar. De ce la Bistriţa şi la Satu Mare se poate, iar la noi nu? De ce într-o comună, cea mai săracă din Constanţa, de exemplu, oamenii au apă gratuit, copiii primesc cadouri, tinerii căsătoriţi primesc locuri de casă iar în mijlocul comunei sunt parcuri, fântâni arteziene, străzi asfaltate şi o curăţenie de lingi de pe jos?

Acestor comunităţi de unde le vin banii, din Dubai? Rămânem suspendaţi pe mai departe, acum, în prag de alegeri, între promisiuni şi adevărul care rânjeşte la fiecare dintre noi, cu dinţii stricaţi şi faţa hâdă: vin alegerile, ne găsesc la fel cum eram şi acum 12, opt sau patru ani: neschimbaţi. Iar dacă veşnicia neputinţei s-a născut şi ea, ca oricare alt lucru, undeva, cu siguranţă istoricii sălăjeni ar trebui să-i caute originile undeva la poalele Meseşului. Acesta este tristul adevăr pe care trebuie să-l înghiţim din nou, ca un medicament oribil pe care îl luăm o dată la patru ani conform prescripţiilor pe care nu şi le asumă nimeni. Indiferent cine apare la tribune, indiferent ce citim pe afişe, indiferent ce ni se promite iar şi iar.

Lecţie învăţată? Nu cred, deşi tare aş fi bucuros să reuşim, cât nu e prea târziu, să o învăţăm.

Alte articole

One Thought to “Alegerile trec, neputinţele rămân”

  1. Tăunu

    Toţi români, nu numai sălăjenii, au ajuns rândaşii Europei, ăia care culeg căpşuni în Spania, sapă şanţuri în Germania sau spală pe cur bătrânii altora în Italia. Da, am avut o revoluţie frumoasă, zice nea Nelu !

Leave a Comment