Camera de Comerț a României: precizări importante în privința avizării existenței cazurilor de forță majoră

Potrivit legii, CCIR și Camerele județene avizează, la cerere, pentru societăţile româneşti, pe bază de documentaţie, existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale internaţionale. Nici CCIR și nici Camerele județene nu sunt abilitate să declare sau nu la nivel național/internațional o anumită situație ca fiind o situație sau un caz de forță majoră. Sigurul atribut al CCIR și al Camerelor județene este de a analiza, la cererea comercianților, și a aviza sau nu, existența forței majore – privită exclusiv din perspectiva efectelor și influenței acesteia asupra executării obligațiilor rezultate dintr-un contract comercial. Astfel, pentru a putea aviza existența forței majore, trebuie să existe un contract, care să conțină o clauză de forță majoră, și ale cărui obligații nu pot fi îndeplinite din cauza obiectivă a intervenirii faptului definit ca forță majoră și care împiedică executarea obligațiilor contractuale.

Potrivit Codului civil, dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră, care este definită ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Răspunderea înlăturată de care vorbește Codul civil este a părții care invocă imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale, iar prejudiciul este cel generat co-contractantului urmare neexecutării obligației de către partea care invocă forța majoră. Majoritatea contractelor (deși nu toate) conțin clauze referitoare la forța majoră, care stabilesc în general ce se întâmplă atunci când ceva extern și imprevizibil împiedică una dintre părți să-și îndeplinească obligațiile agreate. Unele clauze de forță majoră chiar pot fi prevăzute astfel încât să includă epidemiile sau pandemiile. Atunci când o clauză de forță majoră este prevăzută în sens mai general – chiar fără să includă epidemiile sau pandemiile, însă prevede orice act sau fapt survenit dincolo de controlul sau voința părților afectate, atunci răspândirea epidemiei sau pandemiei poate fi considerată ca un eveniment de forță majoră.

Cu toate astea, o clauză de forță majoră insuficient definită, care se referă numai la evenimente naturale, intemperii etc. sau doar menționează sintagma un eveniment de forță majoră, ar putea fi considerată ca insuficientă pentru a putea exonera de răspundere. Cu alte cuvinte, faptul că o clauză de forță majoră acoperă explicit și situația apariției  unor epidemii sau pandemii, cum este și cazul Coronavirusului nu este suficient de unul singur. Persoana care încearcă să se bazeze pe aceasta trebuie să demonstreze că nu poate îndeplini contractul din cauza circumstanțelor dincolo de controlul său (generate din cauza virusului). De asemenea, acesta trebuie să demonstreze că nu au putut fi făcute demersuri rezonabile pentru a evita sau a atenua evenimentul sau consecințele acestuia. În concluzie, nici CCIR şi nici Camerele judeţene nu pot şi nu au competenţa de declara un eveniment ca fiind de forță majoră sau de a interveni în vreun contract, ci doar aceea de a constata, în baza unei documentaţii depuse exclusiv de solicitant, în baza unui tarif, existenţa unei situaţii de forţă majoră ca fapt exonerator de răspundere, din perspectiva efectelor acesteia invocate de către solicitant, în ceea ce privește ne-executarea obligațiilor contractuale. Nu în ultimul rând, trebuie precizat și faptul că potrivit jurisprudenţei în materie, precum şi din practica Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, este la latitudinea părţii care se consideră prejudiciată să ia sau nu în considerare motivele şi dovezile (între care şi avizul de forţă majoră emis de CCIR) prezentate de partenerul contractual în culpă, pentru justificarea neîndeplinirii obligaţiilor, ultimul cuvânt avându-l, evident, instanța de judecată.

 

 

 

 

 

Alte articole

Leave a Comment