La 31 octombrie 2023 s-au împlinit 70 de ani de la trecerea în eternitate a lui Petre Dulfu, personalitate marcantă a Sălajului istoric, la venerabila vârstă de 97 de ani. „Părintele” lui Păcală a fost autor de basme, poet, traducător, doctor în filosofie și un strălucit profesor de pedagogie. Ca autor de basme și-a impus numele în galeria marilor scriitori români, alături de Petre Ispirescu și Ion Creangă.
Petre Dulfu a văzut lumina zilei la 10 martie 1856 în localitatea Tohat, care la vremea respectivă făcea parte din Sălaj (sat arondat din 1968 la județul Maramureș).
A început să învețe scrisul și cititul cu învățătorul din satul natal, Grigore Bran, fratele mamei sale, care și-a dat seama de inteligența sa și astfel a fost dat la școală la Baia Mare, unde a absolvit clasele primare și șase clase de liceu. Ultimele două clase liceale le-a absolvit la Cluj, unde a urmat și studiile superioare, pe care le-a absolvit în anul 1881, luându-și titlul de doctor în filosofie.
După terminarea studiilor universitare a plecat la București, unde spera să obțină o bursă, pentru a-și continua studiile în străinătate. A primit promisiunea ministrului Instrucțiunii Publice, V.A. Urechia, că va fi ajutat, dar tocmai atunci, în octombrie 1881, a primit oferta de a preda Pedagogia, la Școala Normală Carol I din București, iar peste câteva luni, impresionând prin calitățile sale pedagogice de excepție, a fost numit în funcția de director al Școlii Normale din Turnu Severin, care urma să se desființeze în acel an școlar.
Reîntors la București, și-a continuat cariera de profesor de pedagogie, la Școala Normală de învățători a „Societății pentru învățătura poporului român” și la Școala Normală de fete „Elena Doamna”, unde a predat timp de 40 de ani, formând zeci de generații de dascăli și dăscălițe.
S-a retras la pensie în anul 1921, după o serie de tragedii avute în familie. Căsătorit cu Elena Mateescu, în anul 1886, care era directoarea unei școli primare din București, la 1 septembrie 1904 îl pierd pe cel de-al doilea născut, Virgil, elev în clasa a VI-a de liceu, iar peste doi ani, la 10 martie 1906, chiar de ziua lui de naștere, îl pierde și pe fiul cel mare, Eugeniu, care efectua chiar atunci anul de voluntariat în armată. Apoi, după ce este nevoit să se refugieze în Moldova, la Iași, alături de întreg guvernul României și Familia Regală, în timpul Primului Război Mondial, i se îmbolnăvește grav și fiica Valeria, care a încetat din viață în toamna anului 1918, după ce familia s-a reîntors la București. Au mai rămas cu un singur copil, care purta prenumele tatălui său și a ajuns un strălucit inginer. Așadar, este de înțeles de ce a luat decizia de a se retrage la pensie, găsindu-și refugiul în operele sale: „Dacă am putut suporta și amarul din urmă, o datoresc numai acestor cărți”, spunea el cu tristețe.
Având posibilitatea de a citi literatură românească abia în clasa a patra liceală, rămâne impresionat de scrierile lui Vasile Alecsandri, căruia i-a și tradus câteva poezii în limba maghiară. Debutul literar și l-a făcut în revista „Familia”, publicând apoi în revistele „Șezătoarea”, „Amicul Familiei” și „Cărțile săteanului român”, încă din clasa a șasea de liceu.
Opera publicată de Petre Dulfu, după ce s-a stabilit la București, până în anul 1927, cuprinde scrieri didactice și scrieri literare. Dintre scrierile didactice amintim următoarele: Noțiuni de estetică, 1890; articole de psihologie și pedagogie publicate în revistele „Educatorul”, „Lumina pentru toți”, „Revista pedagogică”, „Revista învățătorilor și învățătoarelor din România”, „Revista generală a învățământului”, „Ideea”, „Educația” etc. De asemenea, a publicat o serie de manuale pentru cursul primar (în colaborare cu alți autori): Abecedar, Cărți de citire pentru clasele II-VII; Aritmetică pentru clasele I-VI; Geografii pentru clasele III-VII.
Dintre scrierile sale literare publicate în București amintim următoarele: Isprăvile lui Păcală, 1894, premiată de Academia Română, care a fost publicată în zeci de ediții; Legenda țiganilor, 1895; Foloasele învățăturii, 1902; Ilfegia în Aulida și Ilfegia în Taurida, traduceri din Euripide premiate de către Academia Română; Snoave, 1909; Cântece și povești, 1910; Gruia lui Novac, epopee poporană (9 ediții), 1913; Visuri împlinite, poezii patriotice (3 ediții), 1919; Povestea lui Făt-Frumos, poemă în 12 cânturi (6 ediții), 1919; Faptă și răsplată, 1920, premiată de Editura „Cartea Românească” (4 ediții); Isus Mântuitorul (3 ediții), 1921; Dumnezeu și oamenii (2 ediții), 1922; Odinioară și Ion Săracul, povești pentru popor și pentru copii (2 ediții), 1923; Păcală argat, comedie poporană cu cântece, în 4 acte (2 ediții), 1924; Răzbunarea Lenuței, povestiri din viața copiilor, 1925; Zâna florilor, povestire (2 ediții), 1926; Povestea României-Mari spusă de un soldat, 1927.
La 29 mai 1927, foștii săi elevi au organizat o serbare deosebită, în cinstea vrednicului fiu al Sălajului, care timp de 40 de ani a ilustrat catedra de pedagogie, în Aula Școlii Normale de învățători din București. La serbare au participat elevi, colegi, colaboratori și admiratori din toată țara. Ministerul Instrucțiunii Publice a fost reprezentat prin inspectorul Negulescu, Casa Școalelor prin Th. Alessanu, Transilvania de politicienii Ștefan Cicio Pop (PNȚ) și generalul Traian Moșoiu (PNL), Patriarhia prin E. Bărbulescu, Liga Culturală prin Florica Georgescu, iar profesorul Gheorghe Matieșanu a reprezentat Despărțământul „Astrei” din Sălaj, Liceul de stat și Societatea de lectură a elevilor Școlii Normale din Zalău, precum și satul natal al scriitorului, Tohat. În afară de acești reprezentanți, au mai luat parte mulți delegați ai organizațiilor învățătorești din toată țara.
În cadrul evenimentului au luat cuvântul Petre Gârboviceanu, Elena Rădulescu-Pogoneanu, Maria Anghelescu, profesorul Dumitru Teodosiu, care a elaborat și o schiță biografică a sărbătoritului, colonelul Rădulescu, reprezentantul studenților someșeni etc. De asemenea, s-au recitat poezii, iar corurile au cântat unele texte compuse de sărbătorit, căruia i s-a oferit și un frumos volum-omagiu.
Petre Dulfu și cei prezenți au rămas plăcut impresionați de cadoul original oferit de Societatea de lectură a elevilor de la Școala Normală de învățători din Zalău, care a constat dintr-un simbolic toiag pastoral și o lădiță lucrată la traforaj, care conținea mai multe poezii cu dedicație, scrise de către elevii din Zalău. De asemenea, a impresionat poezia învățătorului sălăjean Mihail Robu, care a fost recitată de către profesorul Gheorghe Matieșanu.
Sărbătoritul a mulțumit celor prezenți și a ținut „o ultimă lecție”, în fața foștilor elevi, dar nu cu „lucruri scoase din cărți”, ci a rememorat câteva amintiri frumoase din propria sa viață, petrecute în cei 40 de ani pe tărâmul pedagogiei.4 Totodată, subliniază rolul noii generații de după Marea Unire, valabil și în prezent: „Rolul generației vechi s-a terminat. Rolul vostru al generației actuale, de abia începe! Ceaiace s-a înfăptuit prin arme, nu se va putea întări și păstra decât prin cultură. A sădi cât mai adânc în straturile poporului cultura, care după unirea politică a tuturor românilor va aduce cu sine și unirea lor sufletească, iată noul ideal național ce trebue de acum să îndemne la lucru pe toți fiii luminați ai acestei țări”. La final, urează celor prezenți ca și ei, la rândul lor, la sfârșitul carierei profesionale, să se bucure „de manifestarea aceleiași mărinimii și iubiri desinteresate din partea colegilor, elevilor și prietenilor”.
Sărbătoarea s-a încheiat cu un banchet organizat la restaurantul „Eforiei”, într-o atmosferă plăcută, în care s-au rostit nenumărate toasturi, s-a servit un „meniu pedagogic”5, și s-au delectat cu arii contemporane românești, cântate cu măiestrie de baritonul Mihai Vulpescu.6
În anul 1930, despărțământul județean al „Astrei” sălăjene, împreună cu locuitorii din Tohat, satul natal al lui Petre Dulfu, au hotărât să-i eternizeze memoria printr-o placă comemorativă. După „străduințe multe”, placa a fost realizată și instalată în fața școlii primare din Tohat, iar la 29 iunie 1931 s-a făcut inaugurarea plăcii comemorative, în prezența lui Petre Dulfu, ca o „modestă răsplată pentru acela, care prin activitatea lui bogată a aruncat o rază de glorie și asupra comunei sale natale și asupra județului nostru, de unde au ieșit atâția bărbați”, după cum sublinia profesorul Leontin Ghergariu în ziarul „Meseșul”, în cadrul unui articol în care anunța evenimentul aniversar și programul acestuia.7
Ziua de 29 iunie 1931, de Sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ziua onomastică a lui Petre Dulfu, a fost una de mare sărbătoare pentru sălăjeni și nu numai. Încă de la ora 4 dimineața, „lumea de prin satele vecine curgea valuri, valuri”, așa că la ora 8 satul Tohat era „o mare de capete, în haine de mare sărbătoare”. Cu toții erau nerăbdători să-l revadă pe „Domnul de la București”, care plecase din mijlocul lor pentru a-și urma destinul.
Mult așteptatul sărbătorit și-a făcut apariția la ora 8,30, fiind însoțit de fiul său, Petrică Dulfu, de profesorul Leontin Ghergariu și soția sa, de profesorul Gheorghe Matieșanu, care participase și la serbarea de la București, din anul 1927, iar acum îndeplinea funcția de prefect al județului Sălaj și mulți alți intelectuali sălăjeni.
În fața școlii primare din Tohat a fost construită o „poartă triumfală”, unde a fost întâmpinat de către primarul Teodor Dulfu, nepotul sărbătoritului, care „printr-o frumoasă cuvântare de bun sosit” i-a înmânat un buchet de flori.
După acest moment, tot alaiul se îndreaptă spre biserică, unde s-a oficiat Sfânta Liturghie de către Alexandru Breban, prepozitul Episcopiei Greco-Catolice de Baia Mare, împreună cu un sobor de opt preoți. Răspunsurile la liturghie au fost date de corul din comuna Tămaia, județul Satu Mare, iar predica a fost ținută tot de prepozitul Alexandru Breban, care „prin cuvinte bine alese, aduce elogii sărbătoritului”, vorbind despre scrierile sale religioase și morale, caracterizându-i opera „ca o stâncă de granit a naționalismului Românesc”.
La ora 11 se sfințește placa comemorativă și se rostesc o serie de discursuri. Au luat cuvântul Alexandru Breban, urmat de profesorul Leontin Ghergariu, directorul liceului de stat din Zalău și președintele „Astrei” din Sălaj, inițiatoarea acestei serbări grandioase, care „analizează toate frământările românilor pentru ajungerea idealului”, subliniind că idealul național s-a înfăptuit prin jertfe și că românii doreau cu toții să rămână „o națiune, cu un suflet și cu o conștiință”. În continuarea discursului său, arată gestul făcut de „Astra”, prezintă biografia și opera ilustrului sărbătorit, comparându-l cu marii scriitori români Petre Ispirescu și Ion Creangă. La final, predă monumentul, spre administrare, primarului și învățătorului din Tohat.
Prefectul județului Sălaj, Gheor-ghe Matieșanu, a vorbit despre recunoștința pe care trebuie să o avem față de asemenea personalități, „să ne închinăm talentului” celui care aproape 60 de ani „a luat toiagul pribegiei ca să împlinească o adevărată misiune”. De asemenea, afirmă că sărbătoritul i-a luat pe toți eroii operelor sale literare din satul natal, „lucrând astfel în serviciul afirmației naționale”, asemănându-l cu Ioan Slavici, George Coșbuc și Bogdan Duică. La finalul discursului său spune că monumentul de la Tohat va fi un imbold permanent pentru tânăra generație.
Au mai luat cuvântul profesorul Rițu, reprezentantul Liceului „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, învățătorul Paul Miclea din partea Asociației Învățătorilor Sălăjeni, Gheorghe Iancu din partea tinerilor învățători, Dumitru Mărgineanu, revizorul șef (inspector general) al învățământului sălăjean, învățătorul Pustai din Tămaia, protopopul Alexandru Achim, în numele despărțământului „Astrei” din Băsești, iar la final primarul Teodor Dulfu, care înmânează sărbătoritului „Diploma de cetățean de onoare” al satului Tohat.
A urmat la cuvânt sărbătoritul, care „în cuvinte calde” le spune celor prezenți că tot ce a făcut în întreaga sa carieră profesională a făcut-o „dintr-o datorie din cele mai plăcute” și din dragostea față de basme, pe care a avut-o încă din copilărie. De asemenea, subliniază că a compus basmele „spre a împinge pe fiii neamului spre cartea învățăturii”. Mulțumește „Astrei” sălăjene, locuitorilor satului natal și tuturor celor prezenți pentru cinstea care i s-a făcut, promițând că pe viitor va mai compune basme, „fiindcă nu pot să mă abțin de la scrierea lor”.
La ora 13 a fost organizat un banchet, după care a urmat o expoziție de copii, în cadrul căreia doctorul Lazar a vorbit despre îngrijirea copiilor, făcând aluzie la vechii romani, și premiază mai mulți copii.8 În continuare, a fost prezentat un bogat program artistic, s-au recitat poezii și s-a cântat, după cum urmează: corul tineretului din Tohat, condus de învățătorul Ștefan Mateeșan, a intonat Imnul Regal; poezia „Mama” a fost recitată de Fl. Setel; corul tineretului din Tămaia, condus de învățătorul Pustai, a interpretat cântecele „Țară mândră”, „Dulce soare” etc., stârnind admirația publicului; corul din Sălsig, condus de învățătorul Dulfu, a impresionat și el foarte mult asistența; Teodor Crețu, învățător în Hereclean, a recitat un fragment din „Povestea României Mari”, operă a sărbătoritului, după care a urmat o suită de dansuri populare românești, executate de tinerii din Tohat, sub conducerea vrednicului învățător local. La finalul programului artistic, Leontin Ghergariu mulțumește asistenței pentru sprijinul acordat în reușita serbării, subliniind că „Astra” sălăjeană „va merge înainte pe aceeaș cale pentru progresul neamului românesc”.
La ora 9 seara a început dansul, care a ținut până în dimineața zilei următoare. Atât la serbare cât și la petrecerea dansantă au luat parte o mulțime de intelectuali din județul Sălaj și din județele vecine. Printre ei s-au numărat și venerabilii Elena Pop și soțul său, Francisc Hossu-Longin, fiica și ginerele lui George Pop de Băsești, căruia sărbătoritul i-a dedicat mai multe poezii. De la petrecere nu au lipsit tradiționalele confete și alegerea reginei balului, în persoana domnișoarei Victoria Dulfu.
Emoționat de cinstea care i s-a adus, Petre Dulfu a concluzionat că era „o raritate ca să fie cineva sărbătorit în viață”, motiv pentru care spune că se simțea profund onorat de inițiativa „Astrei” sălăjene.
După cum subliniază și învățătorul Lazăr Cosma, autorul articolului publicat în ziarul „Meseșul” cu această ocazie, „toți cari au participat la serbările de la Tohat au trăit o zi de înălțare sufletească luând pe sărbătorit ca un exemplu și un imbold spre muncă în viitor”.9
În concluzie, se poate afirma că Petre Dulfu face parte din galeria marilor personalități pe care Sălajul le-a dat istoriei, opera sa fiind comparată cu cea a marilor scriitori români Petre Ispirescu și Ion Creangă. Din păcate, odată cu adoptarea sistemului administrativ după model sovietic, în septembrie 1950, județul Sălaj a fost desființat și împărțit la trei regiuni (Maramureș, Crișana și Cluj), iar după reînființarea județelor, în anul 1968, zona Codrului sălăjean, din care făcea parte și Tohatul, a fost arondată județului Maramureș. În acest context, generațiile care s-au succedat în actualul județ Sălaj, nu și l-au mai asumat pe Petre Dulfu și nu mai cunosc multe despre viața și opera sa prodigioasă. De asemenea, nici o instituție publică, bust etc., în afară de o străduță din Zalău, nu poartă numele „părintelui” lui Păcală, Gruia lui Novac și al atâtor basme care ne-au fermecat copilăria.
Anexă
MENIU PEDAGOGIC servit la banchetul de la 29 Mai 1927, oferit în onoarea lui Petre Dulfu, profesor de Pedagogie:
„Anunțarea” noi o facem cu o Țuică și Mesline,
Ca să zică domnul Dulfu: „Nu e rău, dar … nici prea bine?”
„Pregătirea” se prezintă, după-aceste aperitive,
C-un Rasol cu Maioneză, drept … idei aperceptive,
Iar „Predarea”, cum exige manualul pedagogic,
Se va face cu metodă clar, concis, gustos și logic;
Mazăre și cu Pateuri, deci pe listă prezentăm,
După care, împănată de-un pedologist vă dăm
O estetică friptură de Vițel și Miel la tavă,
Ce desigur, de-ar gusta-o, chiar „Păcală”-ar duce-o-n slavă.
Vine-acum „Asocierea”, după cum „Herbert” prescrie
Brânză albă de Brăila, Tort gigantic și o mie
De deserturi delicioase, á la Locke, după plac,
C-ar striga din suflet „Bravo!” însuși „Gruia lui Novac”.
De Cafe, de vin, de Borvis, nici nu mai vorbim căci este
Cel puțin atât cât pune măestrul Dulfu-ntr-o poveste
Iar acum fiindcă planul cere „Generalizare”
Ca „idee generală”, oferim câte-o Țigare.
Și-ncheiem cu „Aplicarea”, cum ar spune „Pestalozzi”
Să trăiască Petre Dulfu!, să strigăm acum cu toții.
TEOCAST
Marin Pop
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)
[…] La 31 octombrie 2023 s-au împlinit 70 de ani de la trecerea în eternitate a lui Petre Dulfu, personalitate marcantă a Sălajului istoric, la venerabila vârstă de 97 de ani. „Părintele” lui Păcală a fost autor de basme, poet, traducător, doctor în filosofie și un strălucit profesor de pedagogie. Ca autor de basme și-a impus numele în galeria marilor scriitori români, alături de Petre Ispirescu și Ion Creangă. Petre Dulfu a văzut lumina zilei la 10 martie 1856 în localitatea Tohat, care la vremea respectivă făcea parte din Sălaj (sat… Citeste mai mult […]
[…] CITESTE MAI MULTE DESPRE ACEASTA STIRE […]