Odiseea nerecuperării unui text (I)

Printre publicaţiile aflate, cu mulţi ani în urmă, într-un masiv sertar al dulapului din dormitorul rămas de la părinţi, a fost şi un volum, obişnuit ca dimensiune, în care se afla un articol monografic, semnat de tatăl meu, Lazăr Cosma, consacrat şcoalei din comuna Treznea sălăjeană. Păstram cu sfinţenie volumul, asupra căruia reveneam cu emoţie şi profundă condescendenţă, arătându-l, de câte ori aveam prilejul prietenilor, fapt confirmat de doctorul Ionel Puşcaş. Din nefericire, am făcut impardonabila imprudenţă să împrumut unui amic preţioasa carte, fără speranţa de a o mai revedea, consăteanul, între timp, decedase…
Şi, aşa cum se întâmplă în viaţă, acel articol monografic, a reapărut, după multă vreme, pe retina memoriei, înţelegându-i însemnătatea, nu numai de suflet. A devenit curând obsesie, fapt de natură să ne determine să-l cautăm, cu insistenţă, mai ales că ne aflam în faza redactării memoriilor. Ca cercetător versat, devotat proiectelor abordate, am ajuns să risipim ore nesfârşite în sălile de lectură ale bibliotecilor şi arhivelor referenţiale, considerând că sosise momentul să recuperăm articolul atât de râvnit, fiind încredinţat că operaţiunea nu va fi dificilă şi de durată. Amarnic ne-am înşelat. Cu cât identificam şi epuizam zonele căutărilor, fără rezultatul scontat, cu atât deveneam mai intrigat şi mai decis să perseverăm în demersul propus. Şi, parcă, fără să ne dăm seama, am trăit doi ani, până acum, în febra investigaţiilor, fără rezultatul final, adică, n-am izbutit să identificăm volumul cu articolul în speţă, în pofida unor strădanii enorme, desfăşurate oarecum polifonic, pe oculte paliere. Firesc, au început să apară, în cercul prietenilor care erau în temă cu preocupările depuse, îndoieli că acel articol ar fi existat. Memoria însă nu ne-a făcut încă feste, astfel că, rămânem neclintiţi în crezul afirmat fără şovăire.
Probabil, devine oportună formularea întrebării retorice: unde întrevedem că ar putea să se găsească articolul micromonografic semnat de Lazăr Cosma? Există numai două posibilităţi: într-o revistă, apărută în anii 1934-1940, să nu spunem periferică, de care nu se mai ştie, care zace în rafturi prăfuite şi neumblate sau într-un volum uitat de lume, ascuns privirilor curioase, dacă a avut şansa să nu fie ros de şoareci ori aruncat în flăcări.
Întreaga acţiune de cercetare poate fi echivalată muncii unui detectiv, desfăşurându-se sistematic, şi nicidecum intempestiv, pe segmente şi suprafeţe riguros stabilite. În tot cazul, s-a demarat în forţă numai după epuizarea şanselor de identificare a ceea ce urmăream, în mediul comunei Treznea, la persoanele şi unităţile în care ar fi fost posibil să ajungă preţiosul volum, despre care, din nefericire, nu mai păstrăm în amintire nimic semificativ, neputând afirma cu certitudine ce profil avea, nici titlul, nici dacă a fost o revistă dintr-un anume an, cu numerele legate.
Văzând că nu obţinem niciun rezultat, am decis să transferăm aria căutărilor la dimensiunile reşedinţei judeţene, la Zalău, pentru a escalada universul cărţilor editate pe plan local, ca şi al periodicelor, mai precis, al revistelor, în format de carte şi, în această privinţă, reprezentativă s-a dovedit „Școala Noastră”, cu apariţie lunară, între anii 1924-1940. Citind-o, de mai multe ori, am dobândit şi am rămas cu o pozitivă impresie pe ansamblu, deoarece proiectează, în ciuda unor inerente aspecte minore, proprii domeniului în care se situează, o ţinută intelectuală reconfortantă, cuprinsul diferitelor numere fiind întotdeauna incitant, autorii, recrutaţi din rândurile dăscălimii, ofereau idei pertinente şi poziţii relevante pentru cauza românismului, prin condeiele unor înzestraţi cărturari de marcă, din nefericire, prea puţin ştiuţi astăzi. Ne gândim la redactorii Ion Mango, Ion Mărgineanu, Ion Ardeleanu senior, la colaboratorii Simion Oros, Gheorghe Tulbure, Leontin Ghergariu, dar nu numai. Raza survolării noastre s-a concentrat asupra anilor de după 1933, beneficiind de exemplarele deţinute de Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Totuşi, am avut răbdarea şi curiozitatea să răsfoim întreaga colecţie, fiind foarte plăcut surprinşi să citim în anul 1928, luna august, paginele 203-208, articolul lui Alexandru Coşuţiu, intitulat: „Monografia şcoalei primare din comuna Treznea”, pe care-l reproducem, deoarece întră în perimetrul investigaţiilor noastre, din considerente ce vor fi lămurite mai târziu:
„Comuna Treznea e situată la poala Meseşului dela şoseaua naţională (Vârful Meseşului) la 17 km. depărtare.
După monografia judeţului Sălaj scrisă de Dr. Petri Mór, comuna o găsim pe la anul 1440 sub numele Evrdegkovth, pela anul 1524 Ordõgkut, pela anul 1622 se zice pe româneşte Trezne, la 1733 Treznie, iar pela anul 1837 numele adevărat e Treznea.
Numele unguresc l-a primit dela un izvor ce se află la capătul comunei, în partea de nord, lângă şoseaua judeţeană Zălau-C­iucea, din jos de grădina de pomărit a şcoalei, care izvor e aşezat într-o groapă, el izvoreşte din loc plan, izvorând în sus cum ar fi fântână arteziană, aruncând bulbuci de apă şi nisip mărunt, izvoare de acestea sunt 3 sau 4 aproape unele de altele. Apa din izvoare vara e rece, iar iarna e caldă, de aceea poporul a numit acel izvor „Fântâna dracului”, ungureşte Ordogkut.
Numele românesc şi l-a luat de acolo că în timpurile vechi a fost în jurul acelui izvor misterios o poiană, iar în jurul poienei, păduri foarte mari, în poiană lângă izvor a fost zidită o singură casă, care a trăznit-o, de aici şi-a luat numele de Trăznita sau cum i-au spus mai târziu Treznea.
Pe la anul 1772 se afla comuna pe dealul Măgura de către: Ciumărna, continuativ dela izvor şi dela poiană. Pe acel deal se zice că a fost zidită o mănăstire cu călugări ortodoxi, care se ocupau cu învăţătura şi slujba bisericei. Ruinele acestei mănăstiri azi abia se mai pot vedea, singură se mai vede o fântână părăsită, când e secetă mare seacă şi se văd pietrele şi cărămizile din cari a fost zidită. În vârful dealului, dacă au săpat s-au aflat şanţuri făcute de Romani şi unde se zice că ar fi fost ţinut soldaţii Romani sentinelă…
Mai târziu s-au edificat căşile mai la vale, către comuna Unguraş şi Păuşa. La anul 1733 au fost 40 familii româneşti, aveau preot cu numele George, care era gr. cat., cari aveau biserică de lemn, preot, care era şi învăţător. Biserica actuală ortodoxă s-a zidit în anul 1872. Pe atunci era preot Iordan Labou, iar fratele său Ananie Labou era cantor şi învăţător. Şcoala era lângă biserică. Mai târziu, pe la anul 1877 este învăţător Dl. Pavel Roşca teolog absolvent din Sânpetru, care a fost învăţător 2 ani. Spun oamenii, cari au umblat la dânsul la şcoală, cari sunt încă în viaţă, că era om ştrict şi toţi cari au fost la el la şcoală ştiu ceti şi scrie.
La anul 1879 a fost ales învăţător Dl. Vasile Gogu, teolog absolvent din Jac care a stat numai un an. După el la anul 1880 a venit de învăţător Gavril Curca, teolog absolvent din Păuşa care şi azi trăeşte, este preot în comuna Dol jud. Cluj. La anul 1880 se mută şcoala de lângă biserică într-o grădină lângă vale cumpărată dela Ciato Carol proprietar.
Dela 1880-1899 a fost învăţător Ilie Gogu, care şi azi e în viaţă ca învăţător penzionat şi cantor la biserică, care a fost învăţător diplomat şi avea şi un an de teologie la Sibiu. Bărbaţii şi femeile, cari au fost la Ilie Gogu la şcoală şi au frecventat în mod regulat şcoala ştiu scrie şi ceti. În anul şcolar 1899-1900, a fost învăţător Iovian Mureşianu preot local, de prezent protopop ortodox în Turda având ca supleant pe Ioan Labou fiul cantorului Ananie Labou, care a avut numai şcoala primară din Hida.
La anul 1900 Sept. 1 îl denumeşte de învăţător mitropolitul din Sibiu, pe Constantin Moldovan, absolvent de 8 clase gimnaziale din Năsăud, de naştere din Topliţa – română, de prezent protopop la Ilea de Mureş, care a servit numai un an. Dela 1 Oct. 1901 până la 31 Maiu 1902 a fost învăţător supleant Augustin Romitan preparand cu trei cursuri.
La 29 August a fost ales de învăţător Dl. Alexandru Gogu preparand absolvent care a luat diploma la Blaj. El a fost învăţător confesional până la anul 1910. La anul 1904, la 2 ani de serviciu a Dlui Alexandru Gogu se înfinţează şcoală de stat cu un învăţător şi o grădină de copii de limba de propunere maghiară. Şcola confesională se mută dela grădina lui Ciato, la casele parochiale (care căşi sunt cumpărate tot de credincioşii ortodoxi dela proprietarul Ciato Carol). Şcoala se instalează după renovare şi transformare într-un grajd de vite care a servit ca sală de învăţământ. Ungurii îi batjocoreau pe Români că până acum au fost boi şi cai în şcoala lor, iar acuma sunt măgari. Învăţătorii până în anul 1892 primeau ca plată bani şi bucate dela popor. Dela anul 1902 s-a statorît ca plata anuală 600 coroane, care sumă o încasa învăţătorul cu greu dela popor.
Şcoala de stat şi grădina de copii cu limba de propunere maghiară încă n-avea local propriu. La început proprietarul Lazar Francisc, la stăruinţa căruia s-a făcutt şcoala de stat, a dat local pentru şcoală în casele sale propriu, cari au fost cumpărate dela un proprietar cu numele Mako, care a murit, familia s-a mutat la Cehul-Silvaniei.
În anul şcolar 1904-1905 este învăţător la şcoala de stat Ioan Mac, care se zice că era român însă nu vorbea de loc româneşte cu şcolarii, iar la grădina de copii, dela anul 1904-1906 a fost conducătoare Dna preotului reformat Ersekujvari Stefan.
În anul şcolar 1905-1906-1907 este învăţător Biro Carol, care s-a depărtat din comună la şcoala de stat din comuna Someş-Odorheiu jud. Sălaj. Dela el au învăţat mulţi copii şi de român carte, ocupându-se şi cu pomăritul. El vorbea şi cu copii şi cu poporul româneşte.
De la 1 Sept. 1907 până la 31 Dec. 1918 a fost director – învăţător la şcoala de stat Merszaros Mihai, care era ungur şi nu ştia româneşte dar n-a voit nici să înveţe deşi aproape 12 ani a fost ca învăţător în comună. La grădina de copii dela anul 1906-1918 a servit Ileana Molnar, care a fost de naţionalitate maghiară a ştiut româneşte, foarte mulţi elevi şi de român au frecventat grădina de copii mai ales din 1910-1918 după ce s-a făcut lângă şcoala de stat a 2 sală de învăţământ lângă grădina de copii, 1 sală de repaus şi locuinţă pentru conducătoarea grădinei de copii. În 1 Decembrie se sistează grădina de copii, conducătoarea s-a mutat la Acâş, salele dela grădina de copii se folosesc pentru şcoala de toate zilele.
La 1 Sept. Dl. Alexandru Gogu învăţător confesional trece la şcoala de stat unde serveşte până la anul 1914 Decembrie, când este pensionat.
În anul şcolar 1910-1911 şi 1911-1912 a fost învăţător confesional Ioan Ungurăşan de naştere din Baica, care se spune că a ţinut piept cu şcoala maghiară, avea şcolari mulţi în clasele I-IV, iar seara cu tineretul făcea cor, iar la şcoala de stat erau şcolari puţini, numai evrei, unguri, ţigani şi puţini români deşi erau 2 posturi de învăţători. Şcoala de repetiţie era frecventată şi de români fiindcă era numai 1 şcoală de repetiţie pe lângă şcoala primară de stat maghiară.
La rezultatul frumos al şcoalei confesionale a contribuit mult Dl. Remus Roşca, care în toamna anului 1909 deveni preot ortodox în comună şi cathet la şcoala de stat, unde n-a voit să catheziseze în limba maghiară, din care cauză n-a primit onorariul de cathet. La anul 1912 moare învăţătorul Ioan Ungurăşan în comuna sa natală Baica, tot atunci moare aşa zicând şi şcoala confesională fiindcă până la data aceasta a primit ceva ajutor dela Mitropolia din Sibiu la salarul învăţătorului de aci în colo nu a mai primit ajutor, poporul n-a mai fost în stare să mai susţină şcoala confesională, cu atât mai vârtos cu cât din anul 1910, trebuia să mai contribue la susţinerea şcoalei de stat şi la achitarea sumei împrumutată la zidirea şcoalei de stat.
Localul nou şcolar s-a zidit în anul 1909 terminându-se complect numai în vara anului 1910, aşa că în 1 Sept. 1910 s-au început prelegerile în localul nou, care consta din 2 sale de învăţământ pentru şcolarii de toate zilele şi 2 sale de învăţământ pentrui grădina de copii, 1 locuinţă pentru director şi o locuinţă pentru conducătoarea grădinei de copii, ambele locuinţe constau din 2 camere, 1 bucătărie, 1 cămară şi 1 pivniţă.
Localul nou şcolar e construit faţă-n faţă cu biserica ortodoxă. Se zice că, când s-a edificat şcoala primară de stat să fi zis notarul de atunci, care era maghiar, preşedintele comitetului şcolar şi cumnatul directorului învăţător că de aceea face şcoala faţă-n faţă cu biserica ortodoxă română ca să strice şcoala primară de stat maghiară, ce va produce bun preotul în biserica românească.
Edificiul şcolar de prezent se foloseşte în felul următor: sala 1, 2 dela şcoala de stat şi 1 sală de grădina de copiiu se folosesc pentru şcoala de toate zilele curs inferior şi superior. Sala a 2-a dela grădina de copii se foloseşte ca sală de lectură pentru adunări poporale şi a comitetului şcolar voind a o transforma în atelier de lucru manual cu începerea noului an şcolar.
După preluarea imperiului adecă în anul 1919, s-a preluat edificiul şcolar şi întreg mobilierul a fostei şcoale primare de stat de sub regimul ungar, la ordinul Dlui prefect de către Dl. Vasile Mărcuş notar, Ioan Labou primar, Remus Roşca şi Alexandru Coşuţiu învăţător numit în comitetul comunal. La 1 Nov. 1919 se predă edificiul şcolar D-lui Alexandru Coşuţiu învăţător numit cu aceiaşi zi. La post 2 e denumită Dşoara Eugenia Vlaicu din Păuşa ca învăţătoare adjutant. În 1 Septembrie 1920 e denumit ca director învăţător Ioan Câmpean învăţător titular care serveşte până în 18 Iunie 1926, când se face preot ortodox în comuna Vaşcapău unde îşi cere transferarea şi ca învăţător, în locul Dânsului vine în schimb Dl. Ioan Maxim învăţător titular provizoriu. Doamna Eugenia Vlaicu măritată Câmpean, după plecarea soţului său la noul post abzice de postul de învăţătoare în locul dânsei se denumeşte Dşoara Ana Mureşianu din Câmpia cu titlul de învăţătoare titulară provizor.
În 15 August 1927 Dl. Ioan Maxim trebue să plece la armată, să-şi facă stagiul militar, în locul lui se denumeşte Dşoara Valeria Bîrle din Bârsăul de sus cu titlul de învăţătoare titulară provizor.
Anul şcolar 1927-1928 s-a început la 1 Nov. 1927 cu 196 elevi în clasele I-VII şi 96 elevi la cursul de adulţi.
Elevii sunt repartizaţi după clase şi pe învăţători în modul următor: Clasa I are 82 elevi e condusă de Dşoara Valeria Bîrle. Clasa II are 33 elevi, clasa III are 16 elevi, clasa IV are 13 elevi, sunt conduse de Dşoara Ana Mureşianu, clasa V are 16 elevi, clasa VI are 19 elevi, clasa VII are 17 elevi sunt conduse de Dl. Alexandru Coşuţiu, care e în calitate de director învăţător. La cursul de adulţi a predat Dl. Alexandru Coşuţiu la clasele I-II de băieţi. Dra Ana Mureşianu la clasa II de fete şi Dra Valeria Bîrle la clasa I de fete.
Arhiva veche nu se află fiindcă în toamna anului 1918 cu ocazia revoluţiei au fost devastate toate recvizitele şcolare, precum şi arhiva. Arhiva şi toate registrele din toţi anii şculari se află cu anul 1919 începând în regulă până în prezent.
De când stă şcoala primară de stat română avem la şcoala normală în Zălau şi Şimleu 2 băieţi şi 3 fete, la şcoala secundară din Zălau şi Şimleu 2 fete şi 6 băieţi. La şcoala de arte şi meserii 1 în Cehu Silvaniei, toţi absolvenţi ai şcoalei primare de stat din Treznea.
La anul 1927 s-a înfiinţat pe lângă şcoală o societate a tinerimei care poartă toitlul de „Progresul”, care societate face producţiuni teatrale, din venitul acestora se cumpără ziare cari se citesc în popor în Dumineci şi sărbători.
În anul şcolar 1926-1927, cu îndemnul corpului didactic mamele elevilor din clasele IV-V-VI-VII a dat materialul necesar pentru facerea costumelor naţionale. În anul şcolar 1927-1928 s-a obligat chiar din clasa II să-şi facă costume naţionale, ca aşa la diferitele serbări naţionale îmbrăcate în costum naţional să joace frumoasele jocuri naţionale
Alexandru Coşuţiu
înv. dir.”.
Este lesne de imaginat, sentimentul încercat când am desprins atâtea informaţii despre comuna natală şi localnicii care au înobilat-o. Cu şi mai mult zel s-a continuat parcurgerea numerelor revistei „Şcoala Noastră”, prilej de aprofundare a trecutului acestui colţ de ţară, numai că, nu găseam articolul semnat de Lazăr Cosma. Au început chiar să bântuie semne de întrebare privitoare la găzduirea în publicaţia învăţătorimii din Sălaj, a acelui material, luând în considerare principiul, ce ghidează redacţiile, de a nu accepta o altă contribuţie, o altă monografie consacrată aceleaşi localităţi. Ne contraria însă faptul că profilul articolului ştiut, ca şi formatul revistei se potriveau cu ceea ce păstram în memorie. Ca atare, ne-a străfulgerat bănuiala că ar putea exista o fractură, o lipsă, ceva care scapă, precum foi rupte, numere absente din exemplarele deţinute de către Biblioteca Academiei Române. Astfel, am trecut la o altă fază, căutarea şi răsfoirea altor colecţii ale aceleiaşi reviste. Am ajuns la versiunea copiată pe internet de către Biblioteca Universitară din Cluj, constatând la aceasta, absenţa, în numărul din mai 1935, a circa 20 pagini, unde se găsea chiar şi un articol de Lazăr Cosma, colaborator fidel, însă nu cel vizat. Am citit şi colecţia deţinută de Arhivele Naţionale filiala din Zalău. Fără succes. Cu toate acestea, persistăm să credem, să nu excludem posibilitatea existenţei unei fisuri, bunăoară, absenţa unui număr de revistă. La aceasta ne gândim având în vedere defecţiunea de numerotare ale revistei de către noii redactori, din toamna anului 1939.
Neajungând la niciun rezultat, am decis extinderea perimetrului investigaţiei, explorând, pe cât posibil, întregul colier de titluri cu periodice sălăjene din deceniul al patrulea al veacului trecut. Bineînţeles, accentul era plasat pe configuraţia de revistă cu format de carte. La un moment dat, am dat şi peste volume şi broşuri monografice consacrate unora din localităţile judeţului şi chiar Zalăului, apoi al bisericilor din zonă, citind cu nesaţ lista bibliografiei folosită de către diverşii autori. De asemenea, dicţionarele personalităţilor. La fel, volumele referitoare la tipografiilor sălăjene şi câte altele. Nimic relevant. N-au fost neglijate cele două volume istorice de referinţă, precum „Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania” de Coriolan Suciu.
De prisos să afirmăm că ne-au interesat într-un grad sporit personalităţile proiectate în istorie ale acestui judeţ, cărturarii luminaţi, dascălii şi activitatea lor, eminenţi cercetători ai timpurilor la care ne referim, prin titluri precum „Oameni din Sălaj – Momente ale luptei naţionale ale românilor din Sălaj”, care ar trebui reeditată, „Istoria învăţământului românesc din Sălaj”, „Sate şi dascăli”, „Almanahul dascălilor noştri” „De vorbă cu satele”… Chiar dacă nivelul acestora nu este egal, în sensul că nu ar deţine atribute suficient de propensive, universul conturat generează un fond ideatic răscolitor.
Nesatisfăcându-ne propriile documentări în sălile de lectură ale bibliotecişor prestigioase din Bucureşti, unde se primeau, conform unor înţelepte directive legistative, tot ceea ce se tipărea în România, ceea ce ne-a determinat să identificăm şi să contactăm intelectualii de marcă nu numai sălăjeni, specialiştii diferitelor domenii, unii fiindu-ne de real ajutor, îndrumându-ne într-o direcţie sau alta, oferindu-ne preţioase informaţii. Le suntem recunoscători, chiar dacă deocamdată nu am ajuns la ţintă.
Am realizat curând, prin comparaţie, dimensiunile activităţii editorilor revistei „Şcoala Noastră” şi faptul că a devenit o editură, dovadă o serie de titluri, scoase la cele două tipografii din Zalău. Din păcate, nu se păstrează arhiva deţinută de „Şcoala Noastră”, ceea ce îngreunează cunoaşterea activităţii desfăşurată de către aceasta. Multe tipărituri s-au prăpădit odată cu cedarea Nordului Transilvaniei. Indirect, o arată limpede dedicaţia lui Graţian Mărcuş de pe foaia interioară a exemplarului unicului număr din vara anului 1940 al revistei de la Zalău „Ţara Silvaniei”, în care se arată cu durere, că puţine exemplare ale tirajului de 3500 au putut fi salvate şi expediate abonaţilor…
Un detaliu, păstrat în memorie, ne-a determinat să lărgim şi mai mult sfera cercetărilor. În titlul articolului pe care ne străduim să-l descoperim, ţinem minte că se preciza. …„Treznea, judeţul Sălaj”. Aceasta ar putea înseamna că volumul sau revista, mai curând, în care s-a publicat, nu era locală. În consecinţă, am început să răsfoim, cum se poate presupune, periodicele judeţelor limitrofe, dar nu numai, şi cele din capitală: Cluj, Satu Mare, Oradea, Sibiu, Arad, Baia Mare, Braşov, Năsăud, Sighet, Gherla, Turda, Alba Iulia, Cernăuţi, Timişoara. Lăsăm deoparte îndoielile care surveneau continuu, referitoare la circulaţia revistelor şi probabilitatea ca într-o altă zonă a ţării să se confere atenţie unei şcoli dintr-un alt judeţ.
Printre altele, citind revistele din epocă, am rămas foarte plăcut impresionat de numărul mare al acestora ca şi de nivelul intelectual ridicat. În „Foaia şcolară” ce apărea la Oradea, se afirma că, anual, între 1929-1940, în România se tipăreau peste 50 de periodice cu profil şcolar. Dar câte alte domenii nu deţineau reviste, publicate în cele mai neaşteptate centre. Şi astfel, ne-am încredinţat de faptul că, „Şcoala Noastră” era difuzată în toată ţara, ceea ce rezultă din rubrica permanentă a fiecărei publicaţii de profil, în cazul nostru, didactic, oferindu-se lista titlurilor primite la redacţie. Mai mult, din când în când, se puteau citi şi recenzii favorabile paginilor autorilor sălăjeni.
Cele mai prestigioase reviste survolate nu erau neapărat de profil didactic, ci, literare, filosofice, istorice, geografice, folclorice, sociologice, putând fi menţionate zeci şi zeci de titluri. Aşa se face că, anii interbelici au oferit o luxuriantă panoplie publicistică. În oraşele de reşedinţă judeţeană, dar nu numai, se editau remarcabile tipărituri, existând chiar o emergenţă ce conferea culturii indigene un spectru insolit, iradiant, stimulator şi competitiv. Este o nespusă satisfacţie să te regăseşti în universul paginilor acelor publicaţii deoarece, în fiecare găseşti şi astăzi repere tematice de maxim interes. Şi cum să nu fie aşa, când, bunăoară, la Oradea „Familia”, scoasă cu ani în urmă de Iosif Vulcan, pentru astâmpărarea setei de lumină a cititoarelor, în anii interbelici capătă dimensiuni europene, graţie colaboratorilor Octavian Goga, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Zevedei Barbu şi multor altora.. În acel oraş însă se editau şi „Cele trei Crişuri”, „Vestitorul”, „Şcoala bihoreană”, „Nord Vestul”. La Cluj apăreau „Societatea de mâine”, „Dacoromania”, „Anuarul arhivei de folclor”, al lui Ioan Muşlea, „Sympozion”, „Gând românesc”. În „Arhiva someşeană” de la Năsăud, se pot citi relevante materiale despre trecutul legendar al regimentelor grănicereşti. Fiecare oraş etala cel puţin o revistă de răsunet, bunăoară, Sibiul – „Transilvania”, „Luceafărul”, „Pământ şi vrajă ardeleană”; Braşovul – „Ţara Bârsei”, „Prometeu”.
Publicaţiile dăscălimii erau de-a dreptul fascinante: „Şcoala maramureşeană” de la Sighet, „Şcoala someşeamă” de la Gherla, „Şcoala bănăţeană”, „Şcoala Albei”, „Ogorul şcoalei” de la Turda, „Hotarul” de la Arad, „Satul şi şcoala” de la Cluj, ca şi „Freamătul şcolei” „Viaţa şcolară” de la Satu Mare şi tot acolo, „Afirmarea”, precum şi o mulţime de reviste bucureştene, dintre care reţinem „Şcoala şi viaţa”, „Satul”, „Ogorul învăţătorului român”. Desigur, în ecuaţia noastră au intrat şi reviste din capitală precum „Boabe de grâu”, şi câte altele, bineînţeles, revistele culturale de mare tiraj, ca „Albina”, editată de ASTRA, „Căminul cultural”. N-au fost lăsate deoparte tipăriturile lunare sociologice aflate sub patronajul dui Dimitrie Gusti, unde se găseau ample studii consacrate satului. Totodată, volumele geografice aflate în coordonarea lui V. Meruţiu – „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, cu anexa „Material pentru geografia Transilvaniei”, numai că manuscrisele complementare acestuia nu se ştie unde se află, ceea ce a redactat Maria Rusu despre zona Zalăului nefiindu-ne accesibil.
Trebuia din start arătat că porneam în demersul nostru cu o bogată experienţă de exfoliere a presei, având mii de fişe realizate despre viaţa muzicală românească, efectuate tot pe baza parcurgerii a sute de periodice. De astă dată, am stabilit să efectuam documentarea luând revistă de revistă, pe anii 1935-1940. S-ar putea să fi scăpat din vedere posibilitatea ca articolul căutat, să fi apărut în anul 1934, atunci, acţiunea întreprinsă să fie de la bun început periclitată. Oricum, munca depusă a fost captivantă, de real interes pentru cunoaştea fenomenului cultural autohton. Lista periodicelor cercetate este imensă, din care nu lipsesc nici revistele străjereşi şi câte altele.
Cum, articolul despre şcoala din Treznea ar fi putut apărea într-un volum, cum s-a arătat, cu profil nedefinit de către noi, am urmărit contribuţiile bibliografice, spre exemplificare: I. Crăciun – „Bibliografia Transilvaniei româneşti pe anii 1916-1936”, Lucia Turcu – „Bibliografia istorică a Transilvaniei 1936-1944”, Ion Georgescu – „Din presa periodică din România”, Viorica Pop „Transilvania. Indice bibliografic.”
Evident, atenţia s-a focalizat asupra scrierilor aflate sub genericul „monografii săteşti”, care ne captaseră de la bun început. Ştiam de existenţa unor lucrări de referinţă, adevărate modele ale genului: „Monografia comunei Sălişte din judeţul Sibiu” de Victor Păcală, volum bogat, sub toate aspectele. Căutam însă, miniaturi monografice, schiţe de mici dimensiuini, şi, din când în când, ne confruntam cu aşa ceva, în unele reviste. Mai sistematic am aflat aşa ceva în „Răsăritul”, tipărită în capitală. Apoi, se află unele contribuţii cu acest profil, în reviste sociologice, în cele judeţene de pedagogie, fără a fi însă efectul unui demers riguros urmărit. Probabil, cea mai consistentă lucrare pe acest subiect o datorăm lui Ion Chelcea, cu un titlu greoi – „Literatura monografică a satelor noastre şi problemele în legătură cu studiul satului românesc”, tipărită în 1944. Aceasta lasă impresia unei cărţi fundamentale, în pofida dimensiunilor reduse, oferind strategii metodologice şi un istoric al acestui gen de scriere în literatura românească, reţinând contribuiţiile esenţiale, având şi o listă, destul de generoasă şi inedită, cu titluri referenţiale. De altfel, în periplul nostru am întâlnit tot felul de interesante monografii, inclusiv din Sălaj, unele chiar inserate în paginile revistei „Şcoala Noastră”. Dar, în mod deosebit, ne-a reţinut atenţia cartea datorată preotului greco-catolic Vasile Cosma – „Cinci sate din Ardeal”, lucrare de sinteză, temeinic documentată, ce viza localităţile Topa Mică, Corneşti, Berind, Sâncrai şi Mihăeşti.
Ministerul Educaţiei Naţionale, prin revizoratele şcolare judeţene, a declanşat în deceniul al patrulea din trecutul veac, o amplă campanie pentru elaborarea monografiilor şcolare săteşti, învăţătorii fiind stimulaţi să scrie despre aşezămintele în care lucrează, inclusiv în vederea concursului pentru adjudecarea celui mai înalt grad didactic din învăţământul primar. Aceste monografii, de obicei, sub formă manuscrisă, se ataşau dosarelor înaintate forurilor şcolare. Astfel, au fost scrise sute şi sute de monografii despre şcolile diferitelor localităţi din întreaga ţară. Puţine însă au văzut lumina tiparului, mai ales că se rezumau la mici dimensiuni. Masa mare a acestora se păstrează neştiute la Arhivele Naţionale din Bucureşti, ca şi la filialele din toate zonele României, anii 1939-1944, mai puţin din judeţele cedate vremelnic. Sălajul le deţine din anii 1933 şi 1936.
Nu mai zăbovim asupra acestui segment, ce ar merita atenţie sporită şi nu insistăm asupra imensului volum de răbdare şi energie solicitat pentru căutarea dosarelor de concurs ale lui Lazăr Cosma, pentru examenul de gradul II, ce avea două trepte, cu care speram să încheiem investigaţiile. Căutările au perseverat, dar aşteptările întârziau să se concretizeze. Şi, totuşi, providenţa nu a rămas indiferentă, însă nu în direcţia urmărită.
Iată diacronia unui anume, să zicem, succes. Consultând insistent numeroşi cărturari din Zalău, cărora le purtăm recunoştinţă, am ajuns şi la profesorul de istorie, Marius Borzan. Acesta ne-a semnalat că, în Fondul Revizoratului de la Arhive, se găsesc pagini monografice despre şcoala din Treznea, care ar data din 1934. După toate indiciile, acel manuscris avea şanse de a fi, în mare măsură, ceea ce căutam, ceea ce şi explică nerăbdarea de a-l cunoaşte. Eram încredinţat că ajunseseră căutările la punctul terminus, considerând că, în anul indicat, Lazăr Cosma, învăţător – director, putea fi autorul unui asemenea text monografic. Curios şi încrezător, am ajuns, curând, să-l avem în faţa ochilor. Erau patru pagini, datate însă „februarie 1933”, iar numele autorului, „Alexandru Coşuţiu, Dir. înv”, cel care cu cinci ani în urmă semnase articolul dedicat şcoalei din Trezna din „Şcoala Noastră”. Reacţia noastră a fost, momentan, de respingere, deoarece eram contrariat şi intrigat de ceea ce aveam sub privire. Ca atare, am restituit imediat dosarul cu respectivele pagini, fără să le citim.
Aşadar, bulversat şi descumpănit, părăsind localul Arhivei, am fost asaltat de întrebări ce veneau în avalanşe, părându-ni-se neobişnuit şi ilogic ca un autor să revină asupra unei teme încredinţate tiparului, la un interval aşa de scurt. Admiteam, totuşi, această fatalitate, bănuind că fuseseră descoperite noi documente. Totuşi, ceva nu părea în regulă. Frământările pe acest subiect, reproşându-ne că nu am lecturat şi aprofundat materialul acelui Dosar, cu numărul 195 pe anul 1933, din Fondul Revizoratului şcolar Zalău, continuau să ne macine. Gândurile debordau, şi, odată cu revenirea la Bucureşti, am decis să reluăm investigaţiile asupra respectivelor pagini. Reluarea s-a petrecut după mai multe luni şi surprizele nu s-au lăsat aşteptate.
Octavian Lazăr Cosma
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)

Alte articole

Leave a Comment