Lordul John în Sălaj

Franciscus Georgius

Mulţi dintre englezii cu un pic de avere, lipsiţi de grija zilei de mâine, au preferat să străbată lumea ca să cunoască oameni şi ţinuturi noi. „Boieri de viţă veche”, curajoşi, educaţi, cinstiţi şi îmbrăcaţi în haine uimitor de curate, parcă „scoşi din cutie”, ei i-au impresionat atât pe ţărani cât şi pe proprietarii de pământuri. Un ecou al trecerii lor prin Ardeal ar fi „Lordul John”, poezia lui George Coşbuc, pusă pe muzică de Mircea Vintilă, întâmplare nostimă care, dacă nu s-ar fi petrecut în Irlanda, putea fi de-a noastră, că doar nu ducem lipsă de feciori în stare să dea de pământ cu un campion şi să-i arunce calul peste gard: după bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), Pavel Chinezul a dansat ţinând doi turci morţi sub braţe şi unul în dinţi.
Unul dintre fiii Albionului care a străbătut o bună parte din Ţările Româneşti a fost John Paget (să nu-l confundaţi cu baronul William Paget, ambasadorul Angliei la Costantinopol în vremea lui Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir şi Rákóczi). La un moment dat (1837), drumeţul născut la Loughborough în 1808 s-a domolit şi s-a căsătorit cu fata lui Wesselényi Ferencz din Hodod (verişoara baronului din Jibou). Soţii s-au stabilit în 1839 în Câmpia Turzii, unde au locuit în conacul numit „Casa Albă”. În acelaşi an, i-au apărut la Londra cele două volume cuprinzând impresiile de călătorie în Ungaria şi Transilvania, „cu observaţii asupra condiţiei lor sociale, politice şi economice”. Tradusă în germană (Leipzig, 1845), ea a fost citită şi de studentul Mihai Eminescu, lucru dovedit de fragmentele consemnate în manuscrisul 2291.
Despre volumul dedicat descrierii Ardealului, au scris: Silvestru Moldovan (în „Transilvania” 5/1900, revistă accesibilă on-line), Cornelia C. Bodea, Nicolae Iorga („Istoria românilor prin călători / IV. Călători mai noi prin Ardeal”, text aflat pe Wikisource). În sfârşit, în 2015, Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj ne-a oferit o versiune românească, prezentată şi adnotată de Vasile Lechinţan.
De confesiune unitariană, un cult creştin protestant care nu recunoaşte Sfânta Treime, rămas activ în Ardeal până în prezent (la recensământul din 2011, s-au declarat ca atare 46 de credincioşi în Sălaj), John Paget a apărut ca personaj şi în romanul lui Jókai Mór, „Egy az Isten” (Unul singur e Dumnezeu), deoarece în iarna dintre anii 1848-1849 a oferit ajutor familiilor refugiate în păduri, într-o vreme cumplit de geroasă.
Paget a încercat să comunice cu ajutorul limbii germane, însă localnicii grăiau doar româneşte sau ungureşte. Aristocraţii foloseau franceza, uneori chiar ştiau englezeşte, dar „erau prea încuiaţi” ca să vorbească nemţeşte, limba oficială impusă de prea puţin populara administraţie habsburgică („chiar ştiu câţiva care aproape că au uitat germana din cauza unui patriotism dus la extrem”).
Ca orice elev britanic din secolul al XIX-lea, el a învăţat limba latină la colegiul din Manchester şi a remarcat asemănarea cu „graiul valahilor”:
„Limba vorbită acum de toţi oamenii acestei naţiuni este duioasă, cu foarte multe vocale şi are majoritatea cuvintelor derivate din latină. Pronunţia seamănă mult cu cea italiană şi ceea ce e extraordinar e faptul că inflexiunile şi terminaţiile cuvintelor sunt mai asemănătoare cu limba modernă din Italia decât cu latina originală.”
În lipsa unui ghid avizat şi datorită dificultăţilor de comunicare, unele obiceiuri locale au fost percepute distorsionat, ba chiar li s-a atribuit uneori o tentă malefică.
Călătorul a remarcat faptul că lumea se aprovizionea cu apă de la izvoare sau de la fântâni situate în locuri aflate la distanţă de gospodării.
Fântânile erau locurile unde nevestele şi servitoarele se adunau ca să bârfească, în vreme ce-şi aşteptau rândul. După ce îşi umpleau ulcioarele, femeile turnau un pic de apă pe pământ. Din câte ştiu, gestul se face din respect pentru morţi, ca să aibă de băut pe lumea cealaltă ori, în cazul celor chinuiţi de flăcările iadului, să li se aline suferinţele. Deşi s-a familiarizat prin intermediul textelor antice învăţate la şcoală şi face referire la obiceiul libaţiilor, Paget dă o altă explicaţie ineditului act: „Se pare că se face acest lucru pentru a calma spiritul fântânii, care, altminteri, ar putea să transforme o înghiţitură din apa pură într-o poţiune a răului.” Iată cum un element de cult al strămoşilor a devenit prin răstălmăcire o trăsătură sinistră.
Altminteri, drumeţul a notat că pe drumul de la Alba Iulia la Zlatna a întâlnit pe marginea drumului o mică construcţie din lemn, plasată la umbra unui copac cu o coroană întinsă:
„Aici, în loc să fie reprezentarea vreunui sfânt, era un ulcior, ca acela pe care ţăranii îl folosesc pentru a căra apa. Vizitiul nostru, care era ţăran, a smucit caii şi, dându-se jos de pe capră, a luat ulciorul din firidă, oferindu-ni-l nouă prima dată, după care a luat o lungă şi abundentă înghiţitură din apa proaspătă ce se afla în vas. […] Totodată, am văzut de multe ori câte o ţărancă ducându-şi ulciorul plin cu apă acasă, însă oferindu-l fără ezitare călătorului însetat, deşi o costa să se întoarcă la fântână pentru a reumple ulciorul, fântână ce putea fi la o distanţă destul de mare. Dar aici, neexistând niciun râu bun prin apropiere, o familie de ţărani şi-a asumat să realizeze această structură, aprovizionând-o constant cu apă proaspătă. De câte ori nu şi-a recăpătat puterile vreun călător obosit datorită bunătăţii acestei necunoscute mâini? «Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau» — mi se pare că aceste cuvinte ale Mântuitorului nu au fost vreodată ilustrate mai bine decât aici, niciodată nu s-a făcut mai mult bine în acest spirit creştin.”
Ehei! În Occident, trebuie să plăteşti fiecare pahar de apă, nimeni nu-ţi dă nimic pe gratis.
I s-a reproşat englezului că, trecând prin Blaj nu l-a căutat pe Simion Bărnuţiu, iar în Sibiu n-a luat legătura cu episcopul Andrei Şaguna. John Paget n-a evitat întâlnirile cu reprezentanţii clerului ortodox din teritoriu, dar cei întâlniţi pe parcurs au fost mai ales preoţii-ţărani de la sat, portretizaţi cu o evidentă simpatie:
„În afara faptului că era cumva mai îngrijit şi a bărbii negre care îi ajungea până la brâu, preotul putea fi cu greu deosebit de cel mai modest din enoriaşii săi. Cu o educaţie cât să poată sluji în biserică, cu o bogăţie cât să îi facă pe oameni să se înduioşeze în faţa celor mai săraci şi cu o credinţă cât să îi facă pe aceştia să se mângâie unul pe altul la necaz, acesta avea o putere mai mare asupra ţăranilor simpli decât cel mai isteţ iezuit, cel mai înstărit episcop ori cel mai neînduplecat calvin.”
E adevărat, britanicul i-a bănuit pe „popi” că ar sluji în beneficiul ruşilor, concurenţii Angliei în politica mondială. Dar să punem în balanţă şi rândurile scrise când a venit vorba despre propria credinţă.
Când îi critică pe români, englezul se plânge în principal de lipsa igienei, chiar şi în gospodăriile celor înstăriţi: în casele cu una, cel mult două încăperi, toată lumea trăieşte împreună, uneori laolaltă cu orătăniile; noaptea nu e de găsit niciunde o oliţă în casă; în toiul secerişului, bărbaţii pletoşi lenevesc pe tindă, cu capul culcat în poala soţiilor ca să fie despăducheaţi: „o îndeletnicire pentru care engleza nu are cuvinte să o descrie pentru o ureche elegantă”.
Paget surprinde şi idioţenia unor rânduieli cazone, valabile şi în prezent. Un episod anecdotic este păţania ilustratorului George Edwards Hering, care a început să schiţeze imaginea „înaltei cetăţi a Devei”, cum este numită în balada meşterului Kelemen. Pitoreştile ruine erau folosite de grănicerii aflaţi la frontiera dintre Banat şi Ardeal ca punct de pază cu o vizibilitate excepţională, prin urmare puteau fi socotite drept un obiectiv militar. Surprins în timpul lucrului, desenatorul a fost socotit drept spion şi de-abia a scăpat de arestare. Interesant că tăbliţele cu „Fotografiatul interzis!” sunt amplasate şi astăzi pe diferite clădiri publice – oricine a efectuat o plimbare virtuală pe străzile Bucureştilor cu aplicaţia Google Street View le-a văzut şi le poate revedea oricând pe calculator, în ciuda opreliştilor formulate de serviciile de securitate.
Pentru că, după naturalizare, „Lordul” John a devenit unul dintre fondatorii Companiei transilvănene de vinuri, el a acordat o mare atenţie produselor autohtone fermentate din must, după reţeta „tătucului” Noe. În mod surprinzător, cel mai mult i-au plăcut vinurile „sălăjene” din… Tăşnad şi Săuca (în 1838, Sălagiul cel Mare se întindea pe o suprafaţă mult mai mare, până la Carei şi Valea lui Mihai). Erau băuturi albe, vii, cu o aromă bogată, plăcută, apreciate pentru tăria şi trăinicia lor. Înainte de revoluţia paşoptistă, socrul scriitorului a adus un viticultor din Franţa şi l-a angajat ca să producă şampanie din soiurile autohtone. Vinurile de la noi au ieşit spumoase şi savuroase, dar s-au dovedit a fi prea puternice – îi îmbătau iute pe băutori.
La Jibou, l-a adus admiraţia pentru herghelia locală, veche de câteva sute de ani, revigorată de tânărul Wesselényi cu pur-sângele englezesc al armăsarului Cato, cumpărat în Regatul Unit în timpul călătoriei efectuate între anii 1821-1822, împreună cu contele Széchenyi István, fondatorul Academiei Maghiare. Interesant este faptul că felul cum arătau caii folosiţi de nobili pentru călărie reflecta totodată şi opţiunile politice din epocă. Aristrocraţii conservatori preferau caii albi, de o blândeţe excepţională şi o ţinută fastuoasă, înceţi şi siguri. Junimea liberală prefera bidiviii focoşi, iuţi şi rezistenţi la galop, cumpăraţi îndeosebi din grajdurile castelului someşan. Paget reia legenda bătăliei din 11 noiembrie 1705, când austriecii i-au surprins pe „curuţii” (deformare a cuvântului latin „cruciatus”) lui Rákóczi şi-l critică pe principele „molatic şi şovăielnic”: „Blândeţea şi dreptatea sunt trăsături importante pentru un conducător, dar slăbiciunea şi şovăiala devin nimicitoare.”
Englezul a participat şi la o „habă” (clacă) jibouană:
„Când ne-am întors la fermă, am observat un grup foarte vesel de copii şi femei ocupându-se — dacă o activitate atât de inertă poate fi numită ocupaţie — de scoaterea pănuşilor de pe porumb. Un bărbat stătea acolo pentru a-i controla şi pentru a le impune să fie serioşi, dar ce poate să facă un bărbat în faţa nebuniei şi distracţiei a cincizeci de femei şi copii?”
Toată lumea râdea şi cânta, nimeni nu prea lucra, cel puţin nu în felul practicat în hambarele englezeşti. Dar „lucrătorii” nici nu-şi făceau prea multe griji, deoarece ştiau că, dacă mălaiul depănuşat atunci fără prea multă tragere de inimă se va termina în toiul iernii, vor putea cere şi vor primi ajutor de la tânărul senior, conducătorul opoziţiei ardeleneşti, slobozitorul iobagilor, „eroul de pe Dunăre”, imortalizat în 1902 de Fadrusz în grupul statuar din centrul municipiului Zalău şi amplasat în 2004 de Sepsi József la intrarea în biserica reformată, edificiu reclădit în 1749 de bunicii charismaticului baron.
John Paget a ales să rămână printre noi şi după moarte. Se odihneşte în marele cimitir clujean de la poalele grădinii botanice, unde a fost înmormântat în 1892. Să sperăm că tânăra generaţie va savura volumul tradus şi se va ridica de lângă ecran şi tastatură pentru a descoperi tot ceea ce îi conferă Ardealului frumuseţea unei adevărate „grădini a zânelor”.

Alte articole

Leave a Comment