Izbucnirea Primului Război Mondial

Gloanțele trase de un tânăr naționalist bosniac de origine sârbă, Gavrilo Princip la 28 iunie 1914 în Sarajevo, au pus capăt, atât vieții arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului imperial austro-ungar și soției acestuia Sofia, cât și unei păci europene care, cu toate conflictele dintre Marile Puteri, dura din 1815, de la Congresul de la Viena.
România se afla încă de la început în epicentrul acestui conflict. Țara noastră se afla încă din 1883 într-un „Tratat de Alianțe cu Puterile Centrale” (Germania și Austro-Ungaria) de teama Rusiei și a intențiilor ei expansioniste în Balcani. Tratatul semnat de către bătrânul Brătianu ca premier și de către D.A. Sturdza ca Ministru de Externe, fusese o necesitate la momentul respectiv. La cererea lui Bismarck, care nu voia să provoace Rusia chiar la granițele sale, tratatul este ținut secret.
Tratatul n-a fost niciodată dezbătut în Parlament și doar puțini dintre oamenii politici știau de existența lui. Această alianță a creat pentru România, timp de câteva decenii, codul ei de securitate. Ea a rezistat până în 1914, mai mult datorită menținerii echilibrului în Europa. Diplomația română a folosit-o uneori ca o umbrelă protectoare pentru românii asupriți din Imperiu, folosind, de regulă, Berlinul contra Vienei și pe aceasta din urmă contra Budapestei, capitala regatului care ducea o intensă politică de deznaționalizare a românilor din Transilvania.
Pentru a decide poziția țării în prag de război, Carol I, în înțelegere cu Ionel Brătianu va convoca un Consiliu de Coroană pe data de 3 august 1914, la Castelul Peleș.
Atmosfera apăsătoare în care s-a desfășurat Consiliul de Coroană este consemnată de către I.G. Duca aproape două decenii mai târziu: „O tăcere mormântală. Aveam cu toții senzația că o mare greutate apasă peste noi și ne înăbușea. După un schimb de priviri scurte, regele Carol a rupt tăcerea. Era congestionat și vădit emoționat”.
Poziția monarhului era evidentă pentru toți cei care-l cunoșteau cât de cât: respectarea tratatului de alianțe din 1883 și intrarea în război alături de Puterile Centrale.
În afară de P.P. Carp, care pune accentul pe pericolul rusesc și al panslavismului și pe forța armatei germane, nimeni nu susține poziția regelui. Ceilalți lideri conservatori (Th. Rosetti, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman), deși germanofil, îmbrățișează, care ar fi permis amânarea unei decizii tranșante, sperând că până atunci armata germană să obțină o victorie categorică pe front.
Neutralitatea era varianta optimă și pentru Ionel Brătianu, care nu dorea să intre în război fără să-și ia măsurile de precauție necesare. Așa că liderul liberal se pronunță categoric pentru neutralitate: „Sentimentul puternic este aproape în întregime împotriva războiului. Apoi, soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului sunt chestiuni pe care un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trce peste simțământul public, în cele mari ale vieții naționale, oamenii de Stat trebuie neapărat să șină seama de voința poporului. Să rămânem neutri”.
Moartea Regelui Carol I, la 27 septembrie 1914 simplifică mult lucrurile. Cauza medicală a morții: afecțiune gravă a ficatului și a inimii. Carol I avea 75 de ani și, în ultimele luni, afecțiuni mai vechi s-au accentuat și i-au grăbit un sfârșit care nu putea să mai întârzie prea mult.
Dispăruse principalul obstacol în calea schimbării alianțelor României, deși după cum Brătianu a recunoscut-o, Convenția secretă dintre România și Rusia, semnată pe 18 septembrie 1914 prin care Imperiul țarilor își asuma obligația de a apăra integritatea teritorială a țării noastre și recunoașterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din cadrul Monarhiei Austro-Ungare în schimbul neutralității țării noastre, fusese încheiată cu știința și cu aprobarea lui Carol I.
Anii neutralității – anii de glorie ai diplomației brătiene
Cei doi ani ai neutralității (1914-1916) reprezintă în sine o capodoperă diplomatică a lui Ionel Brătianu. Încă de la început era ferm convins că interesele superioare ale României se regăsesc alături de puterile Antantei, dar nu voia să angajeze țara în război decât după îndeplinirea tuturor doleanțelor și obținerea tuturor garanțiilor posibile din partea Marilor Puteri cu care urma să încheie alianța (Rusia, Marea Britanie, Franța, Italia).
În plus, trebuia să-și ascundă foarte bine intențiile și acțiunile față de diplomații Puterilor Centrale acreditați la București, precum și față de numeroșii spioni și agenți de influență ce împânziseră Bucureștiul în acei ani.
Constrâns de presa internaționalistă și de diplomații tuturor puterilor, Brătianu încerca să asigure României cele mai bune condițiuni înainte de a intra în război.
Într-un interviu pe care prim-ministrul României îl acordă ziarului elvețian „Jurnal de Geneve” pe 19 mai 1915, Brătianu e categoric: „România nu cere, de fapt, decât o „restitutio in integrum”, ra nu are ambiția unor cuceriri aiurea. România se ridică doar pentru a elibera frații săi care dintotdeauna au fost uniți cu ea prin cele mai strânse legături … o Românie neavând la sine pe toți fii săi, pe care vicisitudinile timpului i-au răpit, o Românie puternică va fi o garanție a păcii și înțelegerii în Orient”.
Negocierile cu puterile Antantei erau anevoioase și intermitente, urmând de fapt mersul operațiunilor de pe front. Când rușii obțineau o victorie pe front, tratativele se blocau, când francezii sufereau o înfrângere, ele se reluau. Brătianu își dădea perfect de bine seama și de dorința francezilor de a slăbi presiunea germană pe Frontul de Vest prin implicarea României în război, și de reticența rușilor de a-și lua angajamente față de țara noastră, angajamente pe care de fapt, nu doreau să le ia, și cu atât mai puțin să le respecte.
În iunie 1916, în fața presiunii devenite insuportabile a trupelor germane la Verdun, generalul francez Joseph Joffre cere ultimativ intrarea Armatei Române în acțiune, „acum ori niciodată”.
Solicitarea comandantului-șef al armatei franceze este întărită și de cerința generalului Alekseev, șeful Marelui Stat Major al armatei ruse, similară cu cea a lui Joffre. Era a doua oară în ultimii 40 de ani când puternicul imperiu al țarilor, după ce, într-o primă fază, privise cu dispreț participarea armatei la război, ne cerea imperativ să intervenim pentru a salva o situație disperată. În 1877 îi salvasem pe ruși de la înfrângere și rușine în fața Plevnei, acum urma să plătim cu pierderea unei jumătăți de țară salvarea francezilor de la Verdun.
Neutralitatea nu putea fi, și de fapt nici n-a fost decât o perioadă de pregătire de război. Ionel Brătianu s-a ocupat și în calitatea sa de Ministru de Război de dotarea Armatei Române la cele mai înalte standarde.
România intră în război
Pe 4 august 1916 se semnau în casa lui Vintilă Brătianu din strada Țăranilor (actuala Aurel Vlaicu), mai ferită de ochii curioșilor cele două convenții, politică și militară, dintre România și puterile Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia).
Convenția politică prevedea traseul viitoarelor frontiere ale României, care urmau să includă nu doar Transilvania, ci și Bucovina revendicată de Rusia, precum și întregul Banat, inclusiv partea care după război a revenit Serbiei.
Condițiile militare erau foarte stricte și Brătianu a insistat mult pentru ele:
– o ofensivă generalizată a trupelor Antantei, atât pe Frontul de Vest, cât și pe Frontul Oriental, concomitentă cu intrarea României în război;
– o ofensivă declanșată – cu două săptămâni înainte de momentul începerii atacului nostru asupra trupelor austro-ungare din Transilvania – de către un corp expediționar franco-britanic al generalului Maurice Sarrail care debarcase la Salonic (30 septembrie 1915)
– în sfârșit Aliații se obligau să aprovizioneze ritmic, prin Rusia, armata română cu armament și muniții.
Niciuna dintre aceste condiții nu va fi respectată, iar cea mai gravă consecință asupra situației României a avut-o lipsa ofensivei de la Salonic. Bulgaria se alăturase Puterilor Centrale din octombrie 1915, la un an după ce Imperiul Otoman făcuse același lucru. Era, deci, de presupus că armata bulgară va ataca România de la sud.
Ori, Planul de Război al Armatei Române, prevedea o ofensivă generalizată pe frontul din Transilvania și defensiva pe frontul de sud, unde se miza pe incapacitatea trupelor bulgare de a întreprinde acțiuni majore împotriva României.
Acest plan, pentru a reuși, era condiționat de ofensiva trupelor franco-britanice de la Salonic, care să țină ocupată armata bulgară. Din nefericire pentru România, această ofensivă nu a început cu adevărat, decât în toamna anului 1918 !
O dată cele două convenții semnate, Regele Ferdinand a convocat pe data de 14 august 1916 la ora 10, un Consiliu de Coroană. De data aceasta monarhul n-a mai cerut Sfatul sfetnicilor săi, deoarece hotărârea fusese luată, ci sprijinul lor.
În aceeași seară, Ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat înmânează Ministrului de Externe al dublei Monarhii, contele Burian, „Declarația de Război” a României. Din motive de menajare a Regelui Ferdinand, România n-a declarat război și Germaniei, fapt lipsit de vreo însemnătate practică, deoarece Germania fidelă alianței cu Austro-Ungaria, declară imediat război țării noastre, urmată la câteva zile de către Bulgaria și Imperiul Otoman.
După entuziasmul primelor zile de război în care reușim să eliberăm Brașovul, situația militară a României se deteriorează grav. Pe frontul din Transilvania sunt dislocate puternice forțe germano-austro-ungare, iar pe frontul de Sud suntem atacați de însemnate trupe germano-bulgaro-turce sub comanda celebrului mareșal August von Makensen, cunoscut sub numele de „spărgătorul de fronturi”.
Dezastrul de la Turtucaia, din 24 august 1916, a reprezentat un adevărat șoc pentru opinia publică românească. După o încercare nereușită pe Neajlov și Argeș, Armata Română a primit ordinul să se retragă în Moldova.
În acest haos, doar Regina Maria pare că nu și-a pierdut capul. Pe 27 noiembrie, Regina are o discuție destul de tensionată cu Brătianu pe care încearcă să-l convingă că: „Trebuie să se acționeze cu o mână sigură și că lucrurile nu trebuie lăsate la întâmplare”.
La insistențele reginei Maria este înlocuit incapabilul general Iliescu cu mult mai competentul general Prezan, fapt care se va reflecta pozitiv în activitatea Marelui Stat Major.
În vara anului 1917, Armata Română, beneficiind de sprijinul extraordinar al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot se refăcu. Planul de campanie conceput de Prezan și aprobat de Ionel Brătianu avea să fie pus în aplicare pe 10 iulie 1917.
Armata a II-a sub comanda generalului Alexandru Averescu a reușit să spargă frontul german la Mărăști, ocupând 30 de sate, luțnd 3.200 de prizonieri și 40 de tunuri și capturând un imens material de război. Nici până atunci soldații ruși nu avuseră chef să lupte, dar dorința lor de război se topește dramatic după revoluția din martie 1917 și abdicarea țarului. Așa încât ofensiva noastră a trebuit să se oprească, nefiind susținută din flanc de ruși. În schimb, a trebuit să facem față unui puternic contra-atac german condus de către von Makensen, care urmărea să ocupe Moldova.
Părăsite de ruși trupele române au dat lupte crâncene ca să păstreze neocupat petecul de pământ românesc numit Moldova. Cele mai dure lupte s-au dat la Mărășești și au culminat cu data de 6 august 1917. Ofensiva lui von Makensen fusese oprită, trufia prusacului îngenuncheată.
Din nefericire, aceste victorii nu au putut fi valorificate din cauza evenimentelor din Rusia. În urma celebrei și intens mediatizate revoluții din 7 noiembrie 1917, care de fapt a avut loc pe 25 octombrie, puterea a fost preluată de către bolșevici, care chiar de a doua zi prin „Decretul asupra Păcii”, au decis ieșirea Rusiei din război.
La sfârșitul lui 1917, României nu îi rămâneau prea multe alternative în fața ultimatumurilor germane.
Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 la propunerea lui Ionel Brătianu a propus formarea unui guvern condus de Alexandru Marghiloman, compus din oameni politici germanofili, care în opinia sa, ar fi putut obține condiții mai bune pentru încheierea păcii. Două zile mai târziu se formează guvernul Marghiloman, cu misiunea de a trata pacea cu Puterile Centrale, pace care s-a semnat pe 7 mai la Cotroceni.
Condițiile păcii sunt distructive pentru România:
– cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei);
– rectificare importantă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km²);
– concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ș.a. (prin convenții economice înrobitoare. Economia României devenea înfeudată Germaniei pentru următorii 99 ani);
– libera trecere a trupelor austro-germane spre Odessa etc.
Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală iar România era condamnată la pasivitate și paralizie militară și diplomatică. Această pace reducea, practic, România la o simplă colonie a Puterilor Centrale, în special a Germaniei.
Regele Ferdinand nu a ratificat niciodată această pace rușinoasă și e meritul și Reginei Maria că n-a făcut-o.
Prof. Liviu Sabău

Alte articole

2 Thoughts to “Izbucnirea Primului Război Mondial”

  1. Anonim

    In cartile de istorie romanii apar ca mari patrioti si viteji, in tealitate ai fost si sunt vai de mama lor, niste slugi pt straini, oameni cu capul plecat.

  2. Anonim

    Frumos articol.

Leave a Comment