In memoriam Doru E. Goron (1955-2005)

Doru E. Goron s-a născut la 22 august 1955 în Jibou, judeţul Sălaj. A absolvit şcoala primară, gimnazială şi liceul (promoţia 1974) în oraşul lui natal. Şi astăzi, cei de acolo se mândresc cu acest lucru, numele lui Doru fiind înscris în cartea de aur a liceului real-uman din oraş. Marea lui dragoste pentru istoria ţării, pasiunea vieţii lui, se datorează profesorului său de istorie din liceu, Ion Ivănescu. Acesta i-a şi recomandat, de altfel, la sfârşitul anilor de liceu, să-şi desfăşoare activitatea profesională în arhive, pentru a fi cât mai aproape de sursele, de izvoarele istoriei. Iar Doru Goron l-a ascultat şi munca la documentele de arhivă, pe care a început-o la 1 iunie 1977, când intră în colectivul arhivelor sălăjene, o va practica fără întrerupere până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, 25 decembrie 2005, zi sfântă de Crăciun, când pleacă din această lume tot din casa părintească din Jibou, unde plecase să-şi colinde mama…
După cum lesne se poate constata, Doru E. Goron şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în arhive, 28 de ani din cei 50 ai traiectoriei sale pământeşti, instituţia care i-a devenit chiar prima casă, desigur pentru că iubea mult de tot documentele. S-a preocupat de perfecţionarea pregătirii sale profesionale şi a urmat multe cursuri de iniţiere şi perfecţionare în arhivistică, care l-au ajutat să devină un foarte bun arhivist, loial profesiei şi instituţiei.
Dar Doru Goron era, în acelaşi timp, şi un neobosit căutător al documentelor de arhivă; iar atunci când le-a găsit, le-a evaluat cu multă pricepere, le-a preluat şi prelucrat pentru a îmbogăţi fondul arhivistic al judeţului. Simţea că documentele doar aşa au viaţă, aflate în arhive, protejate şi îngrijite. Avea un respect deosebit pentru document; nimic nu-l supăra mai tare decât să îndoi o filă, să nu arăţi grijă faţă de documentul scris. De aceea, i-a atras pe mulţi, mai ales tineri, spre cercetarea istorică şi a creat un cerc al „Prietenilor Arhivelor”, tocmai în vederea preţuirii documentelor de arhivă şi stimulării activităţii de cercetare.
S-a implicat în mutarea în noul sediu al arhivelor sălăjene, inaugurat în 1981. Şi deşi, când acesta se inaugurează, colectivul instituţiei era format doar din trei angajaţi: Ionel Penea, şeful filialei, Doru Goron şi Ileana Chiş, totul s-a desfăşurat conform programului stabilit. Apoi, împreună cu colegii săi, dar şi cu cei care vor veni mai târziu în arhive, s-a preocupat de popularizarea legislaţiei arhivistice, de îndrumarea şi controlul instituţiilor creatoare de documente cu valoare istorică, de preluarea a sute şi sute de metri de documente, de achiziţia unor documente aflate la particulari etc.
În arhive, Doru a făcut de toate, de la muncă de teren, la şef de depozit, responsabil cu relaţiile cu publicul sau custode al sălii de studiu. Iar în relaţiile cu oamenii avea o vorbă: de la noi nimeni să nu plece nemulţumit, chiar dacă, pe moment, nu-l putem ajuta.
La sala de studiu a Arhivelor sălăjene, unde mulţi ani la rând a îndeplinit atribuţiile custodelui, era cel mai bun îndrumător; el ştia cel mai bine ce documente pot fi utile în întocmirea unei teme de cercetare; fără el era greu de conceput că poţi realiza o lucrare bună, temeinic documentată.
Practic nu există localitate în judeţul nostru în care Doru să nu fi ajutat pe cineva (profesori, cercetători, studenţi etc.) cu o bibliografie, o lucrare, o publicaţie, un document inedit de arhivă, şi astfel, datorită îndrumărilor lui, au apărut şi numeroase monografii ale localităţilor sălăjene. Cu el la sală ştiai că nu greşeşti; de altfel, îndrumătorii de licenţă sau de doctorat te trimiteau la el, ca o garanţie a întocmirii unei lucrări bune.
Doru Goron respecta însă, în egală măsură, şi oamenii făuritori de istorie din judeţ sau care, deşi aflaţi departe, aveau rădăcinile în judeţul nostru. De aceea, de câte ori se putea, îi vizita pe participanţii sălăjeni la Marea Unire, pe veteranii şi văduvele de război ş.a.m.d.
Îi preţuia mult şi pe cei care încercau să valorifice trecutul, istorici mai ales, dar în mod deosebit pe cei care au însemnat ceva în istoria Sălajului. De aceea, a avut relaţii apropiate cu intelectualii care şi-au legat evoluţia profesională de Ţara Silvaniei. Amintim aici doar pe Graţian C. Mărcuş, Leontin Ghergariu sau Ovidiu Deleu, despre care a scris adevărate monografii, iar aceste relaţii i-au permis să contribuie inclusiv la îmbogăţirea tezaurului documentar al arhivelor.
Doru E. Goron nu a fost doar omul arhivelor, pentru că, pe lângă munca specifică de arhivă, el a fost în egală măsură istoriograf, publicist, adevărat om de cultură.
Doru a fost iniţiatorul şi organizatorul a nenumărate expoziţii, simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice. Era, după opinia tuturor celor cu care lucra, cel mai bun la aşa ceva. Cu Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, cu Biblioteca Judeţeană, cu alte instituţii culturale din judeţ colabora îndeaproape şi era considerat aproape un lucrător al acestor instituţii, acceptat ca atare de toţi muzeografii şi bibliotecarii sălăjeni. A fost chiar secretar de redacţie la anuarul muzeului, revista atât de cunoscută de publicul cunoscător de istorie din judeţ şi din ţară, „Acta Musei Porolissensis”. În paginile acestui anuar a publicat documente inedite, articole şi studii, foarte bine primite de către cititori.
A fost şi redactor la pagina de cultură şi învăţământ a ziarelor din judeţ: Năzuinţa, Graiul Sălajului ori Sălajul Orizont. A fost redactor sau secretar de redacţie la revistele de cultură judeţene, bine cunoscutele: Limes, Silvania, Şcoala Noastră, Alma Mater Porolissensis sau Gazeta de Duminecă. A fost redactorul şef al publicaţiilor Curierul rutier, Curierul Poliţiei sălăjene, Poliţia sălăjeană şi alte publicaţii ale poliţiei. A colaborat şi cu reviste din Alba Iulia, Cluj-Napoca, Sibiu: Unirea, Scutul Patriei, Tribuna.
Mulţi ani, Doru Goron a fost secretar al cenaclului literar „Silvania”. Mai bine de zece ani, între 1978-1990, a condus şi revista cenaclului, care purta acelaşi nume. Era nelipsit de la şedinţele de cenaclu, de la întâlnirile cu scriitori şi cititori, implicându-se în organizarea şi buna desfăşurare a acestora.
A jucat teatru, cu talent şi dăruire pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor, în epoca de aur a teatrului popular. A fost omul de bază al manifestărilor culturale cu tinerii din municipiu şi judeţ. Aproape nu a fost eveniment cultural ştiinţific la care Doru să nu-şi fi adus contribuţia într-un fel sau altul. De la început, din 1977, a participat la manifestările culturale din judeţ. A prezentat expuneri în instituţii, întreprinderi şi şcoli din municipiu şi judeţ şi a pregătit şi publicat articole de calitate.
A editat, împreună cu alţi autori, volumele: Sălaj. Monografie, Bucureşti, 1982; Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Sălaj. Schiţă monografică, Zalău, 2000; Tiparul sălăjean. File de istorie, Zalău, 1980; Filiala Arhivelor Statului – Judeţul Sălaj, Bucureşti, 1982; Victor Deleu (1876-1939), Zalău, 1999; 1918-1919. Contribuţii sălăjene la Marea Unire, Zalău, 2000, Prefecţii judeţului Sălaj. O istorie în documente, Zalău, 2007 (apărută post mortem).
A scris multe şi bine documentate studii şi articole. Amintim doar câteva, pe care şi Doru le-a consemnat într-o selecţie a studiilor sale, astfel: Participanţi sălăjeni la Marea UNIRE, Despre sfârşitul lui Mihai Viteazu în cronicile lui Gh. Şincai şi Pethő Gergely, în AMP, 4, 1980; Deleu, o familie de luptători naţionali din Sălaj, în AMP, 4, 1980, şi AMP, 5, 1981; Contribuţii la istoria presei româneşti în Sălaj, AMP, 6, 1982; Aspecte ale integrării organice a judeţului Sălaj în cadrul statului naţional unitar român, AMP, 8, 1984 şi AMP, 10, 1986; Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 în Sălaj. Pregătire, desfăşurare, rezultate, în vol. Sovietizarea nord vestului României, Satu Mare, 1996; 1917. Victor Deleu – iniţiatorul şi organizatorul Corpului voluntarilor români ardeleni şi Bucovineni, în vol. 1917. Pe frontul de Est, Focşani, 1997; Dezintegrarea administraţiei maghiare şi constituirea noilor structuri de putere româneşti în judeţele Sălaj, Sătmar şi Bihor, în vol. 1918. Sfârşit şi început de epocă, Zalău şi Satu Mare, 1998; Busturile lui Simion Bărnuţiu în Sălaj, AMP, 14,15, 1990/1991; Un document despre situaţia Transilvaniei la 20 de ani după Marea Unire, AMP, 18, 1994; Corneliu Coposu despre Simion Bărnuţiu, Limes, 2-3, 1998; Un raport despre situaţia Sălajului în anul 1938, Limes, 2, 1999 ş.a. Multe dintre acestea au fost scrise în colaborare cu istorici bine cunoscuţi ai Sălajului (Cornel Grad, V. Dărăban, V. Mihalca ş.a.)
Doru nu a avut o familie a lui, în sensul consacrat al termenului. Adică nu a fost căsătorit şi nu a avut copii. Dar Doru respecta noţiunea de familie. Îşi iubea mama, fraţii, nepoata, pentru care făcea, nu o dată, mari sacrificii. Şi totuşi, a fost mai mult singur, deşi era înconjurat de atâţia oameni, era apreciat de toată lumea şi era unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din judeţ.
A fost o persoană bine crescută, nu reacţiona niciodată violent, nu bârfea, deşi ştia atâtea despre atâţia. Semăna în jurul său bună dispoziţie şi optimism. Preţuia tot ce înseamnă cultură autentică. Doru a fost un bun istoric, un bun publicist, un bun arhivist, dar şi un om onest şi generos. Avea multe planuri, dar timpul, cu el, nu a mai avut răbdare.
Dănuț Pop
– articol publicat în revista Caiete Silvane