Despre Unirea Principatelor Române şi însemnătatea ei istorică

La scurtă vreme după Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859, un sălăjean, Alesandru Papiu Ilarian, om de cultură şi revoluţionar paşoptist, ministru în guvernul României unite, unul dintre cei mai luminaţi cărturari români ai secolului al XIX-lea, născut la Bezded în 1827, scria: “Principatele-Unite fără de Transilvania nu au viitor în Europa”, arătând că unirea din 1859 nu este decât baza de pornire pentru desăvârşirea unităţii de stat şi că fără unirea cu Transilvania acest act nu poate fi consolidat.
În acelaşi sens scrie şi marele istoric Nicolae Iorga, în 1915 (cu trei ani înaintea desăvârşirii unităţii statale a tuturor românilor!), considerând unirea din 1859 ca fiind doar „jumătate din realizarea idealului românesc”.
Când se împlineau 75 de ani de la acel însemnat moment istoric, sălăjeanul Iuliu Maniu, în conferinţa intitulată „Unirea Ardealului” şi transmisă de Radio Bucureşti la 24 ianuarie 1934, aprecia, tot cu dreptate, că prin Unirea Principatelor dorul de unire al tuturor românilor „a luat un neînchipuit avânt”, găsindu-şi înfăptuirea la 1918.
Într-adevăr, dacă la începutul secolului al XIX-lea românii trăiau sub diferite stăpâniri străine (Moldova şi Ţara Românească erau supuse suzeranităţii otomane, Banatul, Transilvania şi Bucovina erau cuprinse în Imperiul Habsburgic, Basarabia fusese anexată de Rusia în 1812, Dobrogea se afla, împreună cu raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila, sub stăpânirea directă a Turciei), în 1918 toate aceste teritorii se vor găsi reunite într-o singură entitate statală, România.
Cum a fost posibil acest lucru? Am putea vorbi mult despre acest îndelungat proces, despre primul unificator de ţară, Mihai Viteazul, care a fost întâmpinat de românii ardeleni, la intrarea în Transilvania, “ca unul din neamul lor”, iar în Moldova aproape triumfal sau despre faptul că Unirea de la 1600, deşi repede destrămată, a rămas mereu prezentă în conştiinţa poporului român. Am putea vorbi despre cronicari, mişcarea de conştientizare naţională pornită de Şcoala Ardeleană, Tudor Vladimirescu şi revoluţia sa, pacea de la Adrianopol sau Regulamentele Organice. Mult ar trebui vorbit despre Revoluţia din 1848-1849, care, deşi reprimată prin intervenţii militare din afară, a grăbit finalizarea procesului de constituire a naţiunii române moderne, motivând, ideologic, făurirea României moderne, ca stat independent al tuturor românilor.
Prezenţa în Principate a unor personalităţi marcante ale vieţii culturale din Transilvania, pe de altă parte, a avut ca urmare menţinerea unui contact spiritual neîntrerupt între cele două versante ale Carpaţilor. Intelectualii transilvăneni erau purtătorii de cuvânt ai intereselor românilor din provinciile supuse dominaţiei austriece sau ruseşti, dar şi susţinători ai intereselor naţionale ale întregului popor român. Iată un singur exemplu, Simion Bărnuţiu, născut tot în Sălaj, la Bocşa, în 1808, ajuns la Iaşi după unirea din 1859, şi care îşi păstrează şi acolo aureola de mare luptător pentru drepturile poporului român. Autorul impresionantului discurs de la Blaj, din mai 1848, convins fiind că „numai credinţa în noi înşine şi în neamul nostru românesc ne poate mântui”, a reuşit, ca profesor, să creeze o adevărată şcoală a ideii de unitate naţională a tuturor românilor. Prin corespondenţa cu oamenii de seamă transilvăneni, prin nepotul său, Ioan Maniu, Bărnuţiu a rămas mereu aproape de Ardeal, interesându-se de starea politică şi culturală a acestuia. Aici a şi murit, pe “pământul făgăduinţei”, între Poarta Sălajului şi Sânmihaiu Almaşului, pe când se întorcea spre Bocşa natală, în mai 1864.
Presa vremii, de pe oricare parte a Carpaţilor, milita şi ea pentru unitatea poporului român. Ziariştii, alături de oamenii luminaţi ai vremii, exprimau convingerea că poporul român reprezintă un tot, un întreg, că are o cultură unitară, aflată în slujba unităţii şi independenţei, indiferent de hotarele impuse de vicisitudinile istoriei.
La 10 ani după Revoluţie, Principatele Române Moldova şi Ţara Românească, erau unite într-un singur stat. A contat foarte mult şi politica marilor puteri în această zonă, mai ales după încheierea Războiului Crimeii. Congresul de pace a transferat, în mare măsură, în „mâinile românilor, chestia românească” şi românii s-au ştiut folosi de acest fapt, chiar împotriva voinţei unora dintre puteri, formând din două state mici o ţară nouă, România. Aici vom aminti doar poziţia Austriei. De ce se opunea aceasta Unirii? Pentru că diplomaţia austriacă ştia că Principatele Unite vor constitui un element de atracţie pentru românii din teritoriile habsburgice, ştia că Unirea va conduce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania, Bucovina sau Banat. Un diplomat austriac afirma că după Unire, românii vor cere separarea de Imperiul Otoman şi după separare vor veni agitaţiile pentru un regat daco-român: “Românii aveau să aspire să formeze un stat independent cuprinzând Bucovina, Transilvania şi Banatul şi având nevoie de lanţul Balcanilor ca hotar ceea ce ar ameninţa Austria până la măduva oaselor”.
Celălalt factor, cel intern, a fost, de asemenea, foarte important. Mişcarea pentru unire a căpătat un caracter de masă. A cuprins zeci de mii de oameni aparţinând diferitelor categorii sociale. Pentru unionişti nu era vorba doar de o simplă ştergere de hotar, ci de constituirea unui stat modern, sub un principe străin, cu un guvern responsabil, cu o adunare legislativă reprezentând ansamblul corpului social. Cei care voiau menţinerea separaţiei nu mai reprezentau decât o neînsemnată minoritate, deşi erau încurajaţi de imperiile limitrofe: Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic, conştiente de cursul pe care îl vor lua lucrurile.
Mişcarea unionistă s-a implicat în campania pentru alegerea divanurilor ad-hoc şi s-a organizat în consecinţă, formându-se comitete electorale la nivel central, Bucureşti şi Iaşi, dar şi la nivel judeţean. Divanurile ad-hoc au adoptat, fiecare, programul unionist, arătând puterilor garante măsura în care naţiunea română susţinea mişcarea pentru unire. Rezoluţiile adoptate cereau unire, autonomie şi o garanţie colectivă a noii ordini de către marile puteri.
A urmat Convenţia de la Paris, din august 1858, care dă o organizare modernă celor două principate. Statutul fundamental, de fapt o nouă Constituţie, deşi „dăruită cu zgârcenie şi neîndestulătoare”, ia locul Regulamentelor Organice. Cetăţenii devin egali înaintea legii, privilegiile sunt desfiinţate etc. Ţara Românească şi Moldova căpătă denumirea comună de Principatele Unite. O instituţie legislativă unificatoare, Comisia Centrală şi o instanţă supremă judiciară, Curtea de Casaţie, se instituie la Focşani, oraş de graniţă între cele două Principate Române.
Alegerile din Moldova au fost câştigate de partida naţională. Aici a fost ales domn, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, „om nou, la legi noi”, care a întrunit unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi.
În Ţara Românescă nu unioniştii deţineau majoritatea mandatelor în Adunare, dar mii de orăşeni şi ţărani din preajma Bucureştiului s-au ridicat în sprijinul Unirii, prezenţa pe scena politică a poporului dovedindu-se, din nou, decisivă. Astfel, Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, a fost ales domn şi la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859.
Entuziasmul la aflarea rezultatului votului a fost de nedescris, cum nu mai fusese altul “decât în timpul Revoluţiei de la 1848”. Prin telegraf vestea s-a răspândit în toate părţile pământului românesc, inclusiv în Transilvania, unde, cum spunea Papiu Ilarian, entuziasmul a fost poate mai mare decât în Principate. Presa transilvană a evocat “delirul frenetic”, “fericirea generală”.
Unii contemporani ai măreţului act au salutat în ziua de 24 ianuarie 1859: “Ziua cea mare a veacului” ori “cea mai frumoasă zi a neamului românesc”. Alţii au numit-o “faptă măreaţă care în istorie nu are pereche” ori “Zi memorabilă a poporului român… Puţine popoare de pe globul pământesc au realizat cu sacrificii mari o operă atât de măreaţă”. Revoluţionarul ungur Kossuth nota ”un astfel de spirit este necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige”.
Mai târziu, Kogălniceanu califica evenimentul de la 24 ianuarie 1859, când poporul şi elita sa au mers din nou mână în mână, drept “actul energic al întregii naţiuni române”. Posteritatea a confirmat aceste aprecieri, deoarece unirea a schimbat cursul istoriei poporului român.
Dubla alegere a fost recunoscută de cinci dintre marile puteri, celelalte două, Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic, făcând acelaşi lucru în toamna lui 1859, recunoscând uniunea personală. În 1861 a fost acceptată uniunea reală, iar la 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern român cu autoritate asupra ambelor părţi ale noului stat. Adunarea României şi-a început activitatea la 24 ianuarie 1862. România a devenit un stat cu structuri unitare, fiind respinsă soluţia federalizării.
În anii care au urmat, Unirea Principatelor, prin măsurile reformatoare ale lui Cuza, a fost desăvârşită, autonomia ţării consolidată şi s-a pregătit viitoarea neatârnare, realizată în 1877, 24 ianuarie 1859 însemnând şi o premisă hotărâtoare a cuceririi independenţei naţionale.
Au fost create instituţiile statului modern. Aproape nu a existat domeniu în care să nu se fi înregistrat progrese. La sfârşitul domniei lui Cuza, în urma loviturii de stat a “monstruoasei coaliţii” din 11/23 februarie 1866, România a intrat pe scena statelor europene, nu numai ca stat naţional ci şi ca stat modern. Procesul formării statului naţional unitar român era în plină desfăşurare şi nu mai putea fi oprit, desăvârşirea statului naţional unitar român, prin Unirea de la 1 Decembrie 1918, reprezentând doar continuarea a ceea ce s-a înfăptuit la 1859.
Iată, în încheiere, ce se scria în gazeta culturală sălăjeană “Meseşul”, din 23 ianuarie 1926, referitor la semnificaţia zilei de 24 ianuarie 1859, articol atât de actual şi astăzi:
“Unirea acestor două principate într-o singură ţară se cuvine să o sărbătorim cu toată cucernicia. Dacă atunci, la 24 ianuarie 1859, boierii români nu ar fi făcut unirea, poate azi nu mai exista România Mare. La fundamentul acestei Românii stă, fără îndoială, România de ieri, care s-a făcut şi întărit prin contopirea celor două principate. Unirea de atunci a fost înainte mergătoarea unirei de azi (…) lucrurile nu mergeau chiar strună nici atunci. Dar oamenii cuminţi au lucrat cu dragoste cătră ţară şi lucrurile au început a se întoarce în spre bine. Aşa s-a ajuns în scurtă vreme la contopirea celor două ţărişoare, cari au făcut atâtea jertfe pentru scăparea noastră de sub jugul unguresc. Văzând noi istoria acelor vremi şi asămănând-o cu istoria zilelor noastre, vom găsi că azi se repeţesc vremile. Şi azi sunt multe rele, mult năcaz. Oamenii răi şi azi fac deosebire între român şi român, între ardelean şi regăţean. Oameni răi însă au fost şi vor fi până va fi lumea.
În ziua de 24 ianuarie să ne propunem noi toţi că nu ne vom supăra pentru vorbele oamenilor răi şi mici la suflet, ci vom munci toţi pentru binele acestei ţări. Iar atunci când vor fi închegate rândurile noastre, când vom fi toţi un suflet, atunci să fim siguri că ne merge tuturora mai bine în această ţară, bogată, dar plină de oameni gălcevitori şi pismătăreţi, cari nu vreau binele ţării, ci binele lor. Când vom fi una, atunci nu ne va putea face rău nimenea, pentru că: Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”.
Dănuţ Pop

Alte articole

3 Thoughts to “Despre Unirea Principatelor Române şi însemnătatea ei istorică”

  1. Anonim

    Danut Pop, Alesandru Papiu Ilarian a fost salajean? da, daca esti adept lui Mihail Roller

  2. Anonim

    Cuza a fost intemeietorul statului roman modern, apoi vin regii !

  3. Anonim

    API este din Bezded, Salaj !

Leave a Comment