Recenta ediţie, a doua, a Concursului judeţean de teatru şcolar, desfăşurat în incinta noului sediu al Centrului de Cultură şi Artă, care este iniţiatorul şi orgamizatorul în această formulă, mi-a oferit prilejul oportun, îmi place să cred, de-a reaminti colegilor dascăli care s-au angajat în onorabila şi dificila muncă de îndrumători artistici câteva reguli care ţin de ABC-ul reprezentaţiei teatrale. Încerc să propun o dezbatere punctuală.
1. Repertoriul:
Când ne-am hotărât să propunem o activitate de teatru, pornim de la un anumit text, aproape concomitent cu observarea moptivată a colectivului de elevi, „surprinşi” de calităţile lor „artistice”. Ştim cu toţii: Copiilor le place să se joace interpretând anumite „roluri”, imitându-i pe adulţi şi ceea ce observă în jurul lor. „Hai să ne jucăm de-a…Teatrul!” Pe acest principiu trebuie să se bazeze şi să valorifice dascălii potenţialul claselor I – VII. Însă trebuie să alegem fie un text dintr-o bibliografie teatrală adecvată vârstei, din ce în ce mai dificil de găsit, fie texte epice sau poetice pe care să le dramatizăm împreună cu viitorii interpreţi. Schiţa lui I. L. Caragiale „Un pedagog de şcoală nouă” este o comedie ironică, „ţine” mai ales la clasele mari gimnaziale VI-VIII şi la ciclul liceal: Pentru cei mici există feerii şi poveşti simple şi scurte scrise de Al. Mitru şi Ion Vlasiu, de exemplu. Există încă în biblioteci cărţi din colecţia „Micul actor” a Editurii Ion Creangă. Cu mici adaptări, sau ajustări, textele conţinute în acestea pot fi valorificate. Sau cartea lui Ruth Bayers, Teatrul, izvor de fantezie creatoare, conţinând căteva texte pentru toate vârstele.
N.B. Teatrul popular este o componentă istoriceşte determinată a teatrului universal; nu se impune alocarea unei secţiuni speciale, cu juriu „specializat”. Este un concurs de teatru, nu parada portului popuilar. Farsele şi Misterele, la noi, de exemplu „Haiducii” şi „Irozii (Viflaimul, Vicleimul)” pot asimila şi obiceiuri populare caracteristice adolescenţilor mari, cum este „Haba”(Şezătoarea), „Claca”, „Nunta” , „Plugarul”, „Cununa” ş.a.
2. Protagoniştii („actorii”):;
Ar fi indicat să găsim scenarii cu ajutorul cărora să putem valorifica potenţialul interpretativ, talentul şi disponibilitatea elevilor noştri. Distribuţia pe roluri n-ar trebui să transforme drama în comedie, sau invers. Dorinţa, adesea justificată, de a-i antrena pe cât mai mulţi dintre elevii noştri ne determină să facem rabat la autenticitatea şi calitatea interpretării. Viitoarele „personaje”, sau „roluri”, ar trebui să aibă auz muzical, să poată imita anumite atitudini, aşa cum îşi imaginează ele, să facă deosebirea între comic şi grotesc, două categorii estetice înrudite de altfel, adică interpreţii lor să fie talentaţi. Apoi trebuie să fie convinşi că teatrul are un puternic rol educativ nu numai pentru cei care „joacă”, ci mai ales pentru spectatori. Prin urmare, spectacolul trebuie să fie rezultatul valorificării pozitive a timpului liber prin repetiţii desfăşurate cu stăruinţă răbdătoare. Numai astfel mesajul spectacolului ajunge în circumstanţe optime la receptorul-spectator.
3. Scena:
Dacă în anul şcolar trecut trupele elevilor-actori s-au confruntat, în cadrul primei ediţii, evoluând pe o scenă clasică, să spunem, suficientă din punct de vedere al suprafeţei, recenta ediţie s-a derulat într-un spaţiu non-canonic, de tip club, ring sau studio (?!), ceea ce a surprins pe majoritatea protagoniştilor. În studiourile de televiziune, locurile publicului se află doar într-o parte, chiar dacă sunt dispuse semicircular, ocupând o jumătare din spaţiu. Spectacolele de teatru în Antichitatea greacă şi latină aveau loc în astfel de amfiteatre. Doar arenele destinate luptelor de gladiatori, sau în Evul mediu – turnirurile cavalereşti, erau construite circular, pornind din şi oprindu-se în marginile lojelor rezervate potentaţilor. La fel – în ţările hispanice, acolo unde sunt masacraţi cu măiastră sălbăticie taurii. Sau la circ. În astfel de construcţii, spectacole actoriceşti nu pot avea loc decât în condiţiile existenţei unei scene rotative. În consecinţă, în contextul strict al concursului, la recenta ediţie, evoluţiile micilor actori şi-au atins finalitatea doar pentru juriu. Însă fiind apriori pregătite pentru evoluţie în manieră obişnuită, cu faţa către spectatori, de la care actorii aşteaptă reacţii, feedback (catharsisul final), n-aveau cum să-l realizeze jucând într-o „arenă”. Alta este percepţia în cazul spectacolelor muzicale, de ansamblu folcloric sau ale unor One man show, unde nu este absolut indispenmabil decorul, mobilierul, costumaţia, recuzita.
3. Decorul:
Nu trebuie să ne sperie cerinţele unor autori canonici.. În majoritate cazurilor, decorul poate fi sugerat prin elemente simbolice, fenomen care se potrece, după câte am constatat. Nu este exclusă nici introducerea unui povestitor/ prezentator care sugerează spectatorilor locul şi timpul acţiunii. În teatrul antic şi medieval timpuriu nu exista decor. Esenţiale erau textul, concepţia şi interpretarea. Esenţial era mesajul, catharsis-ul. Aşa trebuie să fie.
4. Costume & recuzită:
Dacă este pusă în scenă, fie şi în „joacă”, o piesă de teatru a cărei acţiune se petrece într-un moment istoric important, sau o feerie cu astfel de conotaţie, care nu permit actualizarea, se cere o costuimaţie cât mai fidelă, ceea ce creează o anumită stare de farmec paseist şi senzaţia de autenticitate, dar care poate fi înlocuită cu elemente simbol de costumaţie. În general tipurile clasice sau, mai târziu, caracterele din comedii permit actualizarea, deci şi a costumaţiei.
Cât despre ceea ce numim recuzita, obiectele pe care le folosim în derularea acţiunii, acestea se cuvine să nu lipsescă şi să corespundă substanţial menirii cerute de autor şi situaţie. Telefonul clasic, ceasul deşteptător cu una sau două sonerii, clopoţelul, papionul, pipa, sabia, pistolul, puşca (ultimile trei nu trebuie să fie neaparat autentice) contribuie decisiv la crearea „culorii” timpului. Doar indicaţia „aprinde o ţigară” poate fi suplinită folosind chibritul sau bricheta având ţigara în mână sau între buze, dar fără a o aprinde, ci „renunţând” ostentativ la acest gest.
5. Machiajul:
Sunt caraghioşi, dar şi simpatici, pe scenă copiii cu mustăţi, perciuni şi barbişoane, atunci când sunt personaje mai cu seamă în scene sau scenarii comice, dar şi în texte istorico-dramatice. Acestea pot fi desenate cu creion dermatograf, sau cu dop de plută aprins şi stins după două, trei minute. Se pot folosi grimoane, creioane de machiaj. Povestea, alegoria, fabula dramatizată sunt jucate de personaje care trebuie machiate cât mai fidel, dacă nu se găsesc măşti.
6. Regia:
Sună oarecum pretenţios acest termen în contextul teatrului cu copiii şi adolescenţii, al teatrul de amatori.în general. Eşti tentat să foloseşti mai degrabăî verbul „a instrui”, deşi „regia artistică” în josul afişului sau în anunţul prezentatorilor are un alt fel de efect, mai tentant, mai satisfăcător. Câţi însă dintre colegii dascăli au pus în scenă piese de teatru după un caiet de regie? Sau câţi ştiu ce este un astfel de instrument? Dar nu aceasta este problema. Ci faptul că unii dintre noi n-au jucat vreodată într-un spectacol de teatru regizat competent, n-au asistat măcar odată la repetiţia condusă de un actor profesionist sau un regizor. Câţiva, mai puţini, e adevărat, nu cunosc elementele esenţiale ale prezenţei actorului pe scenă, ABC-ul mişcării şi a vorbirii scenice. Şi tocmai dintre aceştia se răzvrătesc şi calomniază influenţând atitudinea agresivă a discipolilor. Elevii noştri „actori” trebuie să ştie că dau viaţă pe scenă unor personaje împrumutându-le acestora propria lor personalitate, şi joacă pentru public, deci majoritatea replicilor trebuie rostite cu faţa spre spectatori, iar când sunt nevoiţi să se întoarcă, trebuie să intensifice volumul vocii. Replica trebuie astfel spusă încât spectatorii, dar şi colocutorii din scenă, să creadă în spontaneitatea ei afectivă. Dialogul pe scenă nu este doar un schimb banal de replici memorate, iar intensitatea vocii în concordanţă cu frecvenţa enunţului fiecărui cuvânt este scenică, nu stradal-familială. Mulţi interpreţi îşi declamă replicile pe fondul unui „dans”, al unui joc de picioare deranjant, datorită numărului insuficient de repetiţii. Mişcarea în scenă doar de dragul mişcării, fără suport logic cerut de text, este o altă carenţă a instruirii. Etc.
Credem că ar putea fi iniţiat de către Centrul de Cultură şi Artă, prin intermediul Şcolii Populare, un curs de actorie-regie pentru dascăli, şi nu numai, care sunt angajaţi în activităţi de instruire a trupelor de elevi. Acest curs poate fi susţinut în după-amiaza unei zile, sau la sfârşitul anului şcolar timp de trei patru săptămâni câte patru ore pe zi..
Viorel Tăutan
