17 octombrie 1944 – Eliberarea Zalăului, în documente de arhivă

În seara zilei de 23 august 1944, Regele Mihai anunţa, la radio, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. România, spunea el, îşi va mobiliza toate forţele pentru „a elibera pămânul Transilvaniei noastre de sub dominația străină”.

Dar armistiţiul nu va fi semnat decât multe zile mai târziu, în noaptea de 12/13 septembrie, la Moscova. Abia atunci principala preocupare a noilor aliaţi a devenit campania împotriva forţelor germane şi ungare din Transilvania.

Până la acea dată, însă, sovieticii au luat zeci de mii de prizonieri români (profitând de faptul că până în dimineaţa zilei de 24 august nu exista nici măcar un acord de încetare a focului!), au intrat la 31 august în capitala ţării, Bucureşti, eliberată deja de către armata română şi au ocupat principalele puncte strategice ale României.

O ofensivă de amploare a celor două armate a început la 20 septembrie şi până la 25 octombrie, întreg teritoriul României de dinainte de război fiind eliberat.

În acest context se înscrie şi eliberarea Zalăului, la 17 octombrie 1944. Sunt câteva documente referitoare la acest moment, unele publicate (vezi „Carnetul de front” al căpitanului Dumitru Cristorian, comandantul Grupul 18 cercetare din Divizia 18 infanterie, în Acta M.P., nr. 8, Zalău, 1984, p. 531-532).

În arhivele noastre se păstrează însă şi alte asemenea însemnări. Sunt mărturiile unor participanţi direcţi, prezentate aşa cum le-au trăit ei, care pot lămuri multe aspecte, încă contradictorii, referitoare la acest moment important pentru comunitatea noastră.

Pe câteva le redăm aici, aşa cum aceştia şi le-au amintit şi le-au putut scrie, ca un omagiu adus tuturor eroilor noştri, cunoscuţi sau necunoscuţi:

„În dimineaţa zilei de 16.X.1944 au sosit la marginea satului trupele de eliberare, moment de mare bucurie pentru locuitorii satului. Eram acasă cu părinţii şi fratele cel mai mic Trif Ioan, care la data de 13.X.1944 a sosit acasă, fugit de la săpat tranşee în nordul ţării, fiindcă era dus cu premilitarii.

În vârful Meseşului era un observator, chiar în locul unde există şi azi, de unde militarii maghiari au observat că trupele de eliberare au intrat în sat. Atunci din capătul oraşului Zalău, mai bine zis din locul unde era oborul de vite pe str. Republicii, unde erau instalate nişte obuze, a început tragerea.

Când am auzit şuieratul proiectilelor peste vârful casei am ieşit din casă, am obsevat că exploziile de proiectile se apropie de sat, am dat drumul vitelor din grajd şi am fugit peste nişte grădini în capătul cărora este o râpă mare unde m-am întâlnit cu părinţii, fratele şi mai mulţi cetăţeni.

Acolo au ajuns trupele de români, printre care era şi un pluton de militari având aruncătoare de branduri. Le-am dat indicaţii să tragă spre observator. După câtva timp am văzut din nişte pomi că observatorul s-a dărâmat şi din acel moment nu au mai tras peste sat din obuze.

După ce s-a înserat am mers cu părinţii acasă, am văzut că grădina era plină cu căruţe cu cai, adică erau ostaşii sovietici. Am intrat în casă, am găsit un căpitan sovietic şi l-am servit cu cină. Acest ofiţer s-a dus la vecini, a mai invitat la cină nişte ofiţeri pentru că la casele din vecini nu era nimeni. Toată noaptea s-au chefuit cu beuturi şi mâncare pentru că mama a tăiat 3-4 găini şi le-a pregătit mâncare. Au fost foarte mulţumiţi de felul cum i-am tratat. În timpul nopţii, cu fratele meu, am plecat prin grădini unde am găsit varză, am dus la cazan să facă mâncare şi pentru ostaşi.

Dimineaţa înainte de a se face ziuă s-a primit ordin ca armata să înainteze, fiind că oraşul deja era ocupat. Eu am mers cu acel ofiţer până am ieşit cu căruţele la şosea, adică la popasul romanilor, de unde ne-am despărţit. Când a ieşit din casă le-a mulţumit părinţilor mei de felul cum i-a primit şi tratat.

A fost o mare bucurie când am văzut că Meseşul a fost trecut de trupele române şi că oraşul Zalău a fost ocupat fără multă jertfă, aceasta şi datorită sprijinului dat de către cetăţenii care cunoşteau mai bine potecile pe unde se poate înainta mai bine şi mai uşor” (Trif Isaia, „Notă cu privire la situaţia petrecută în toamna anului 1944, cu prilejul trecerii armatelor române şi sovietice prin satul Stîna”, Zalău, 7 februarie1981);

„Apoi am reluat înaintarea în direcţia Zalău, având încontinuu la stânga noastră unităţi din Divizia 4 de gardă sovietică. În înaintarea noastră prin toate localităţile ce le-am eliberat de ocupanţii hitlerişti am fost întâmpinaţi cu o imensă bucurie de către populaţia satelor, care se îmbrăţişa cu ostaşii români şi se ofereau să le arate unde s-au pregătit hitleriştii pentru apărare şi cum este mai uşor să-i distrugem.

Astfel, în după amiaza de 15 octombrie ne aflam cu dispozitivul în faţa crestelor munţilor Meseş. Ştiam prea bine că munţii reprezintă un obstacol greu de trecut, că înălţimile nu se pot cuceri decât prin mari eforturi. Situaţia era cu atât mai dificilă cu cât inamicul ţinea sub un foc intens punctele obligatorii de trecere.

După repetate tatonări cercetaşii noştri ne-au ajutat să găsim o potecă ce ducea spre o aşezare răzleaţă de moţi, care făcea parte din satul Stîna. La acel grup de case din vale l-am trimis pe locotenentul Cristea V. Cristea cu o grupă de ostaşi în recunoaştere. Se înnoptase şi locotenentul s-a întors cu doi săteni pe nume Ciulea Gavrilă şi Opriş Ion. De la aceştia am aflat cum era organizată apărarea inamicului şi în special ce porţiuni de munte nu erau ocupate. Ei s-au oferit bucuroşi să ne conducă pe poteci pentru a trece muntele. Atunci cu ei am stabilit potecile pe care urma să ne strecurăm noaptea peste munte fără a fi descoperiţi de hitlerişti şi a ajunge la triajul gării Zalău.

În primele ore ale serii am aşteptat să ne sosească hrana pe ziua aceea (se lua masa o dată la 24 de ore – noaptea), iar în jurul orei 24 am început urcuşul. Cu elementele cele mai înaintate a mers unul dintre săteni, iar celalalt a mers cu mine puţin mai înapoi, cu batalioanele după noi înşirate pe potecă.

Ajunşi pe creastă pe la orele 2 noaptea, am dat repaus avangărzii pentru a aştepta să ne ajungă din urmă grosul coloanei, iar pe la ora 3 noaptea am început coborârea. Tot timpul nopţii, prin toţi munţii s-au auzit ropote de arme şi trageri de artilerie. Explozii puternice se auzeau dinspre şoseaua ce trecea peste munte în Zalău. Cu toate acestea un singur proiectil de artilerie grea, ce trăgea dinspre Zalău pe creasta muntelui a căzut în apropierea potecii pe care coboram, omorând un cal ce purta pe el un samar cu o mitralieră şi rănind doi ostaşi.

Aproape de zorii zilei ne găseam prin curţile caselor de pe valea Sărmăşagului (probabil Valea Zalăului – n.n.). Toţi locuitorii erau ascunşi prin pivniţele caselor. Unii bătrâni înfricoşaţi auzindu-ne vorbind româneşte s-au bucurat şi ne-au îndrumat cum să ajungem la gară de-a dreptul. Noi puteam să intrăm noaptea în oraş, dar limita de despărţire dintre unităţile sovietice şi noi trecea pe la marginea oraşului. Atunci am trecut râul prin vad, am urcat un deal, şi printre vii, am căzut la triajul gării Zalău.

În noapte se auzea fluierat de locomotivă şi tamponări de vagoane. Hitleriştii surprinşi ne-au împroşcat cu un val de gloanţe trase din toate părţile triajului. Câteva vagoane au fost cuprinse de flăcări, făcând să explodeze muniţia de infanterie şi proiectilele de artilerie cu care erau încărcate. Dintr-o locomotivă ţâşnea fluierând aburul pe găurile făcute de gloanţele trase de ostaşii regimentului. Vacarmul produs noaptea în gară a făcut pe hitleriştii din oraş să fugă spre Valea lui Mihai, pentru că în oraş se auzeau zgomote de motoare şi uruit de tancuri.

Era de acum ziuă când ostaşii regimentului se străduiau să adune pe hitleriştii ascunşi după vagoane şi în magazia gării. Atunci l-am văzut pe generalul Cameniţă Petre – comandantul Diviziei a 18-a – că îmi făcea semn cu chipiul în mână să-mi îndrept ostaşii pentru a întoarce rezistenţele din oraş pe la vest. Cum avangarda Regimentului 18 infanterie începuse să urce dealul de dincolo de triaj, am timis batalionul ce-l ţineam în rezervă să înconjoare oraşul pe dealul de la vest. Nu mult după aceea am auzit că numărul prizonierilor hitlerişti trecea de patru sute.

Acum misiunea noastră principală era să ajungem să cucerim cât mai repede oraşul Carei, pentru a nu da timp inamicului să întărească rezistenţa în acest din urmă oraş, pe care odată cucerit se realiza eliberarea Ardealului de Nord ocupat pe nedrept de hortiştii ajutaţi de Hitler” (Emil Ionescu, general maior în retragere, 26 aprilie 1977; sub o formă diferită aceste amintiri ale lui Emil Ionescu despre trecerea Meseşului, au fost publicate sub titlul „Pe poteci numai de ei ştiute”, în „Apărarea Patriei”, nr. 41, 1974, p.9).

Am găsit, între documente, şi declaraţia lui Ciule Gavril, din „Sat Stâna nr. 138, născut la 1913.27.XII”, cel care i-a ajutat pe români să treacă, neobservaţi, Meseşul. În toamna anului 1944 se afla acasă, întors de pe front. Este convocat de primar la „casa satului”, pentru a fi trimis la săpat tranşee. În condiţiile în care frontul se apropia, ştiind acest lucru, a fugit în pădure, împreună cu un nepot al său, Opriş Victor. Nu s-a oprit acolo unde erau ascunşi alţi mulţi locuitori din sat, inclusiv „toate rudele Primarului zis Chiaburul”, ci a trecut mai departe, sub tirul unor „avioane nemţeşti zise ştiuca” (bombardiere în picaj, Junkers Ju 87 sau Stuka, n.n) , ajungând la locul denumit „sub piatră”. Acolo s-a întâlnit cu Opriş Traian, „care este în momental preot în Zalau”. A rămas în pădure până ce frontul s-a apropiat şi s-a retras la casa lui Opriş Gavril. Acolo, seara, pe la orele 21,00 apare un soldat român. L-au chemat în casă, i-au dat să mânânce şi l-au însoţit apoi până la comandatul lui. Acesta le-a cerut să-i ajute să trecă Meseşul: „să ne conduci până la gară la Zalău, dar aici, peste pădurile astea”. „Me-am dat seama că ce am de făcut şi tocmai atunci bătea cu catiuşa sovietică de pe şoseaua Cluj de pe lângă Popasul Romanilor”. După ce îi conduce cu bine la gara din Zalău, trecând pe la spitalul vechi, „ca să putem cerceta dacă cumva este armata fascistă pe acolo şi aşa am reuşit de nu era”, vede vagoanele arzând,  şi fără să mai zică „cătră nime nimic m-am luat şi am venit acasă”. (Ciule Gavril, „Declaraţie”, 25 februarie 1976)   

„În ziua de 17 octombrie, căpitanul Popescu de la Regimentul 35 artilerie ne comunică că direcţia de înaintare a Diviziei 18 infanterie s-a schimbat, şi anume: Zalău – Recea – Vîrşolţ – Bădăcin.

De îndată, grupul s-a pus în mişcare şi la ora 10,45 ocupăm satul Recea, şi cu patrule – satul Vîrşolţ. La Recea, prin lupte grele, grupul a forţat duşmanul să se retragă şi a capturat 3 tunuri şi 7 prizonieri germani. De la aceştia, s-a aflat că unităţile inamice se retrag spre Marghita.

De la Vîrşolţ, Grupul 18 cercetare s-a îndreptat spre Zalău. După lupte înverşunate purtate împotriva trupelor hitleriste şi horthyste, grupul a înaintat şi, în cursul zilei de 17 octombrie 1944, a acţionat spre Zalău.

Iar la orele 12, nimicind rezistenţele inamice din zona Zalău, a eliberat această localitate. La intrarea în oraş, populaţia ne-a primit cu nespusă bucurie. Ostaşii noştri erau îmbrăţişaţi de bătrîni şi tineri.

Pentru a imortaliza acest moment crucial în destinul localităţii, căpitanul Dumitru Cristorian a luat de la oblîncul şeii un steag tricolor, pe care soldatul Florea Simion l-a ridicat pe catargul din piaţa centrală a Zalăului.

Grupul nostru a fost prima unitate eliberatoare care a intrat în oraşul Zalău. Trupele sovietice motorizate au ajuns în oraş la o jumătate de oră după noi” (Augustin Munteanu, sergent TR, „Luptele despre eliberarea Sălajului”; aceste memorii reproduc aproape identic „Carnetul de front” al căpitanului Dumitru Cristorian, deja amintit).

Dănuţ Pop

3 Thoughts to “17 octombrie 1944 – Eliberarea Zalăului, în documente de arhivă”

  1. Zălăuan

    Glorie eternă armatelor române și sovietice care au eliberat Zalăul de sub ocupația criminală hortystă !
    Felicitări pt articolul bine documentat .

    1. Ion

      Oare chiar asa detreaba au fost sovieticii ?Bunicii ne povestesu cum soldatii si ofiterii glorioasei armate sovietice le-au luat porcii din cotet, vinul din pivnite si fetele si nevestele tinere, se ascundeau , pentru a scapa neviolate.Din pacate mai sunt unii care si acum ar fi bucurosi sa mai vina ,, glorioasa ,, armata sovietica !!!!!

      1. Zălăuan

        Ți ciudă că armata sovietică a fugărit criminalii unguri, ianoșe ?

Lasă un răspuns la Zălăuan Anulează răspunsul